Autor: Octavian Hoandră
”Un incendiu a izbucnit în culise într-un teatru. Clovnul a ieșit să avertizeze publicul; au crezut că este o glumă și au aplaudat. A repetat-o; aplauzele au fost și mai mari. Cred că așa se va termina lumea: spre aplauzele generale ale inteligenților care cred că este o glumă.” Søren Kierkegaard
Multă vreme mi-am dorit să citesc jurnalul lui Amiel. Acum, mulțumită unui excepțional anticar, fostul meu coleg din redacția ”Nu” – Radu Clichici, îl țin în mână…
Coperta e obosită, ușor pătată, cu acea patină pe care doar timpul o așază fără grabă, ca o respirație lentă a hârtiei, iar sus, discret, „Collection Helvétique”, apoi numele — Henri Frédéric Amiel — tipărit cu o sobrietate care nu mai are nimic de-a face cu stridența epocii mele, în timp ce titlul, ”Fragments d’un Journal Intime”, izbucnește într-un roșu stins, aproape rușinat de propria lui vizibilitate, și dedesubt, cu o cumințenie de care astăzi am uitat, mențiunea ediției îngrijite de Bernard Bouvier, urmată de acele două locuri care par deja mai reale decât prezentul meu — Geneva și Paris — legate prin numele unor edituri care nu mai înseamnă nimic pentru nimeni și tocmai de aceea par să însemne totul.
Totul e prea adevărat
Am căutat cartea aceasta fără să recunosc că o caut, poate dintr-un rest de încăpățânare, poate dintr-o nevoie de a verifica dacă ceea ce bănuiesc e adevărat, dacă lumea nu a fost întotdeauna atât de gălăgioasă, de expusă, de lipsită de rușine cum a devenit acum, și când în sfârșit am ținut-o în mâini, am avut pentru o clipă senzația că ating nu o carte, ci o dovadă, ceva care ar putea contrazice prezentul.
Citiți articolul integral pe EVZ.ro!
sursă: evz.ro
