Pascal Lottaz: Marea criză a lumii noastre e una a lipsei realismului. Soluția “Occidentului Unitar”!

Criza Occidentului, o criză a Realismului

Cum pot fi explicate politicile contraproductive și autodistructive ale statelor occidentale?

Europa pare fericită să se dezindustrializeze, războiul prin proxy purtat de Statele Unite în Ucraina ucide sute de mii (poate chiar milioane) de ucraineni – chiar pe cei pe care NATO jură că vrea să îi protejeze –, iar acum acest război este pe punctul de a se extinde pe întreg continentul. Și ce face Europa? Mai aplică încă o doză de politici care au eșuat timp de doisprezece ani, prin adoptarea celui de-al 21-lea pachet de sancțiuni. Nicio urmă de diplomație la orizont. În același timp, războiul pe care alianța americano-israeliană l-a declanșat împotriva Iranului devastează instalațiile militare și erodează hegemonia americană în Orientul Mijlociu. Cu toate acestea, întreaga conducere euro-atlantică pare hotărâtă să continue pe o cale pe care mulți dintre noi, cei implicați în analiza critică, o considerăm în mod evident devastatoare și sinucigașă pentru majoritatea membrilor acestui club.

Desigur, fiecare teatru de operațiuni, fiecare război și fiecare bătălie au propria lor logică narativă, de ambele părți. Totuși, dacă facem un pas înapoi, apare inevitabil întrebarea: ce îi motivează, de fapt, pe cei care iau aceste decizii? Să luăm un singur exemplu: cel mai mare caz de sabotaj industrial din istoria de după cel de-Al Doilea Război Mondial – atacul asupra gazoductului Nord Stream – nu a fost nici până astăzi elucidat, la patru ani de la producerea sa. Știm că nu a fost un accident, iar acest lucru spune multe despre natura internă a crimei. În cea mai favorabilă interpretare, ar fi fost opera unor elemente rebele din Ucraina (așa cum încearcă vag să susțină germanii); în cea mai nefavorabilă, a fost opera NATO (așa cum a afirmat Seymour Hersh). Dar există și alte întrebări. De ce Suedia și Finlanda au renunțat la politicile de securitate care le-au protejat timp de decenii și chiar secole? De ce nimeni din Occident nu ia în considerare un compromis – adică acceptarea unei Ucraine neutre pentru a evita sau a pune capăt războiului? De ce Statele Unite au ales să declanșeze un război împotriva Iranului în loc să revină la JCPOA, care deja își atinsese obiectivul de a împiedica Iranul să dețină arme nucleare? Lista politicilor greșite și contraproductive continuă.

Mi se pare că nu asistăm doar la o criză a Occidentului, ci și la o criză a Realismului (în sensul său academic). La urma urmei, una dintre ipotezele fundamentale ale Realismului este că acțiunile statelor sunt ghidate de interesul național. Acest lucru este valabil în special pentru marile puteri. Deși Realismul nu pretinde că statele mari nu infiltrează și nu abuzează de statele mici prin constrângere și mită, el presupune că fenomenul nu poate funcționa în sens invers și nici nu ar trebui să ducă la o logică circulară în care, dintr-odată, „coada începe să miște câinele”.

Da, în acest punct am putea intra fie în discuții detaliate despre evoluția politică a fiecărui caz, despre factorii de decizie, despre dependența traiectoriei politice de fiecare moment-cheie și așa mai departe. Sau am putea discuta despre Marea Strategie, despre viziunea lui Brzezinski asupra continentului eurasiatic, despre principiul „dezbină și stăpânește”, chiar despre perspectiva marxistă privind primatul structurii economice aflate la baza imperialismului ori despre celelalte obiective fundamentale ale imperiului pe care analiști precum Brian Berletic le subliniază în repetate rânduri. Am putea aborda și factorii psihologici, psihozele colective, capturarea elitelor, controlul narațiunii sau studiile despre propagandă. Toate acestea sunt aspecte importante și relevante pentru ceea ce se întâmplă.

Dar eu prefer să reflectez asupra unei întrebări teoretice care mă preocupă. Ipoteza clasică, împărtășită de mulți din profesia noastră, este că cel mai înalt nivel de conducere în relațiile internaționale este statul-națiune. Îngăduiți-mi însă să întreb: dacă ar exista un nivel și mai înalt, situat deasupra statului-națiune, care funcționează ca o forță ce structurează, cel puțin parțial, comportamentul colectiv?

Realismul tinde să își imagineze lumea internațională ca pe un ansamblu de state separate. Acestea sunt tratate ca unități distincte, asemenea unor bile de biliard care interacționează într-un sistem internațional anarhic: cooperează, concurează, formează alianțe, intră în război și își urmăresc propriile interese. Mai important însă, în ciuda diferențelor evidente de putere, ele sunt considerate în cele din urmă egale, în sensul că statul rămâne cel mai înalt nivel de analiză. Realismul (neo)clasic ignoră în mod explicit ceea ce se întâmplă în interiorul „cutiei negre” a statului, tratând factorii interni ca fiind, în mare măsură, irelevanți pentru comportamentul acestuia, pe care îl explică prin diferențele de putere și competiția pentru securitate. Dar el închide ochii și asupra meta-structurilor aflate dincolo de distribuția puterii într-un sistem anarhic. Aspecte precum „normele” sau „valorile” ies complet din cadrul realist; acestea sunt lăsate în seama constructiviștilor.

Totodată, abordarea realistă evită să reflecteze asupra calității și originii interacțiunii dintre state, în special asupra diferitelor grade de integrare pe care acestea le pot experimenta. Unele state nu sunt doar aliate între ele. Ele sunt atât de profund integrate încât se comportă mai puțin ca entități separate și mai degrabă ca membre ale aceleiași echipe, chiar și atunci când acest lucru se face în detrimentul a ceea ce Realismul ar descrie drept interesele lor fundamentale.

Pentru a înțelege mai bine și, mai ales, pentru a reinterpreta comportamentul națiunilor occidentale, doresc să propun conceptul de Occident Unitar, ca modalitate de abordare a dimensiunii civilizaționale a comportamentului occidental pe scena internațională.

Occidentul Unitar

Prin „Occidentul Unitar” nu înțeleg același lucru cu „Occidentul politic” al lui Richard Sakwa și nici ceea ce este adesea numit în Rusia și în alte părți „Occidentul colectiv”. Conceptul este înrudit cu ambele, dar indică ceva ușor diferit. „Occidentul politic” al lui Sakwa, dezvoltat, printre altele, în lucrarea Russia Against the Rest, descrie un bloc instituțional și ideatic – ordinea euro-atlantică – construit în jurul NATO și al Uniunii Europene, care se prezintă drept punctul final universal al istoriei. Argumentul lui Sakwa este unul profund geopolitic, preocupat de pretenția Occidentului de a întruchipa o ordine universală. Același lucru este valabil și pentru expresia „Occident colectiv”, folosită frecvent în blogosfera internațională pentru a descrie un bloc politic alcătuit din instituțiile occidentale aflate în confruntare cu o ordine multipolară. Cu alte cuvinte, ambele concepte desemnează un bloc politic.

Prin „Occidentul Unitar” vreau însă să desemnez un corp politic civilizațional răspândit între mai multe state, națiuni, societăți, instituții și epoci istorice. Nu este vorba despre o singură țară, un imperiu sau o federație formală, ci despre o formațiune evoluată istoric, alcătuită din diferite organisme politice care funcționează împreună, se coordonează reciproc și reproduc un proiect civilizațional comun de-a lungul generațiilor. O entitate asemănătoare unui organism viu.

Poate părea o idee neobișnuită, dar ascultați mai întâi argumentul.

Studiul relațiilor internaționale a evitat, în general, metaforele biologice din motive întemeiate, deoarece acestea poartă cu ele o moștenire destul de întunecată. Sociologia secolului al XIX-lea a lui Herbert Spencer trata societatea însăși ca pe un organism aflat în dezvoltare, diferențiindu-se în părți specializate în același mod în care un embrion se diferențiază în organe, deși Spencer a avut grijă să sublinieze că analogia evidenția doar o paralelă între dezvoltarea socială și cea biologică, nu o identitate literală între cele două. Prudența sa nu a supraviețuit însă prea mult timp. Teoria organică a statului elaborată de Friedrich Ratzel și descrierea explicită făcută de Rudolf Kjellén statului ca „Lebensform” – o formă vie care unește teritoriul și poporul – au ajuns să trateze creșterea și expansiunea statului ca pe fenomene literalmente biologice, o chestiune de supraviețuire și de Lebensraum, nu doar o metaforă. Ulterior, această interpretare literală a fost absorbită, într-o formă denaturată și mult mai periculoasă, de geopolitica nazistă, prin Karl Haushofer. De aceea, disciplina relațiilor internaționale a ajuns să trateze limbajul biologic referitor la state și civilizații ca pe ceva aproape radioactiv.

Vreau să fie foarte clar că nu încerc să reînvii această tradiție. O metaforă biologică utilizată cu prudență nu implică în mod necesar un determinism biologic. Nu susțin că civilizațiile sunt literalmente organisme și nici că comportamentul politic este fixat genetic. Propun doar că anumite formațiuni politice pot fi înțelese mai bine prin concepte precum corpuri, organe, membrane, sisteme nervoase, metabolism, reacții imunitare și reproducere decât prin limbajul exclusiv al unităților suverane. Cu alte cuvinte, metafora aparține aceleiași familii intelectuale ca viziunea lui Talcott Parsons asupra societății ca sistem alcătuit din subsisteme interdependente, fiecare îndeplinind funcții distincte pentru întreg, sau utilizarea de către Niklas Luhmann a conceptului biologic de autopoieză – autoreproducere – pentru a descrie modul în care subsistemele societății moderne își mențin propriile limite în raport cu un mediu complex. Ambii împrumută vocabularul biologiei ca instrument de analiză, iar în această tradiție – nu în cea a lui Ratzel sau Spengler – doresc să plasez argumentul care urmează.

De fapt, însăși ideea de „corp politic” este mult mai veche decât toate acestea. Jean de Salisbury descria comunitatea medievală ca pe un corp, cu prințul drept cap și țărănimea drept picioare, iar Ernst Kantorowicz a urmărit modul în care aceeași imagine le-a permis europenilor medievali și moderni să distingă între trupul muritor al regelui și trupul nemuritor al regatului pe care acesta îl întruchipa. Firește, ne vine imediat în minte și Leviathanul lui Thomas Hobbes, deși acesta a fost formulat și ilustrat într-un context politic național diferit.

Ceea ce propun eu este o variantă a acestei vechi modalități de gândire, redirecționată astfel încât să surprindă ideea unei întregi civilizații, și nu a unui singur regat. Astfel, Occidentul Unitar reprezintă o modalitate de a denumi comportamentul colaborativ al aproximativ cincizeci de state – în principal statele europene colonizatoare și urmașii lor – de-a lungul ultimilor cinci sau șase sute de ani.

Statul: nu o unitate în sine

Dacă pornim de la ipoteza că statele-națiune sunt entități separate în mod intrinsec, este firesc să ne întrebăm cum influențează o unitate o alta, deoarece observăm în mod clar numeroase forme de interacțiune reciprocă. Astfel, atunci când o unitate pare să exercite influență asupra alteia, suntem tentați să întrebăm cine controlează pe cine. În forma cea mai simplificată, întrebarea devine, de exemplu: controlează Statele Unite Israelul sau Israelul controlează Statele Unite? Washingtonul conduce Europa sau Europa urmează de bunăvoie Washingtonul? Sunt statele NATO actori suverani sau sunt subordonate unui imperiu american?

Aceste întrebări nu sunt lipsite de sens, însă am impresia că sunt formulate greșit. Dacă analizăm numeroasele modalități prin care aceste entități interacționează – nu doar prin tratate, ci și prin integrarea socială generată de comerț, libera circulație a persoanelor și, mai ales, prin amestecul elitelor –, descoperim existența unei întregi comunități epistemice care construiește o coordonare politică voluntară prin intermediul unui discurs și al unor sisteme de credințe bazate pe „valori comune”, în care Rusia este o „amenințare”, China este un „challenger”, Israelul este o „victimă” și așa mai departe. Nel Bonilla a analizat în detaliu această problemă (pe canalul meu, aici, aici și aici).

Așadar, ce se întâmplă dacă încetăm să îi mai privim pe unii dintre acești actori ca fiind exteriori unii față de ceilalți, așa cum presupune modelul centrat pe statul-națiune? Poate că integrarea este atât de profundă, încât cea mai potrivită modalitate de a o înțelege este printr-o altă perspectivă – una anatomică.

În acest caz, problema relației americano-israeliene devine asemănătoare întrebării dacă inima conduce creierul sau dacă, dimpotrivă, creierul conduce inima. Sunt organe diferite, dar ambele sunt indispensabile pentru ca întregul să continue să funcționeze. Ele au funcții diferite, capacități diferite și tipuri diferite de influență. Pot chiar să intre în tensiune unul cu celălalt. Cu toate acestea, rămân părți ale aceleiași formațiuni sistemice, menținându-se reciproc în funcțiune. Această idee diferă de argumentul bine-cunoscut al lui Alexander Wendt, potrivit căruia statele pot fi tratate ca „persoane” individuale, cu interese și identități constituite prin interacțiunea socială. Wendt personalizează statul ca actor unic aflat în relație cu alți actori; argumentul meu merge mai degrabă în direcția opusă: depersonalizarea unui ansamblu de actori pe care Relațiile Internaționale îi tratează ca separați și întrebarea dacă unii dintre ei nu sunt, de fapt, modelați mai adecvat dacă îi privim ca părți ale aceluiași organism, și nu ca persoane aflate într-un dialog reciproc.

Occidentul Unitar ca organism politic

În acest sens, propun ca Occidentul Unitar să fie privit ca un organism politic civilizațional. Componentele sale includ statele, armatele, serviciile de informații, sistemele media, instituțiile financiare, universitățile, regimurile juridice, grupurile de reflecție (think tank-urile), corporațiile, organizațiile neguvernamentale, rețelele filantropice, tradițiile ideologice și instituțiile religioase. Desigur, aceste componente nu sunt coordonate printr-o comandă centralizată. Occidentul Unitar nu are nevoie de un guvern mondial sau de un plan secret. Unitatea sa este „organică”, în sensul că reprezintă o formă de interacțiune și integrare explicabilă sociologic, dezvoltată în mod natural pe parcursul unei perioade istorice îndelungate.

Un organism nu funcționează pentru că fiecare celulă primește ordine directe de la creier. O mare parte din comportamentul său rezultă din modele interiorizate, bucle de feedback, homeostazie, adaptare la mediu și, bineînțeles, dintr-un cod genetic comun. Ceva asemănător poate fi întâlnit și în formațiunile civilizaționale profund integrate. Ele nu au nevoie de o coordonare explicită permanentă pentru a se deplasa, în linii mari, în aceeași direcție. Părțile lor au fost socializate în cadrul aceluiași proiect istoric, fără un scop teleologic prestabilit. Ele împărtășesc aceleași presupuneri, aceleași ierarhii morale, aceleași percepții ale amenințărilor, aceleași obiceiuri instituționale și aceleași narațiuni ale legitimității, care funcționează ca mecanisme inconștiente – și, tocmai de aceea, automate – de coordonare.

Acest lucru explică de ce anumite state și societăți converg, de cele mai multe ori, către aceleași proiecte strategice, chiar și atunci când există dezacorduri între ele. Occidentul Unitar a traversat războaie interne, rivalități și crize. Marea Britanie s-a luptat cu Germania. Franța s-a confruntat cu Marea Britanie. Statele Unite au înlocuit vechile imperii europene. Și totuși, aceste conflicte nu au șters continuitatea civilizațională mai profundă a expansionismului occidental, a dominației coloniale, a ierarhiei rasiale, a integrării capitaliste și a ordinii geopolitice.

Corpul se lupta cu sine însuși, dar rămânea același corp.

Organe, funcții și putere distribuită

O abordare biologică ne permite, de asemenea, să gândim diferit despre putere. În analiza realistă clasică, puterea este adesea imaginată pe verticală: un actor comandă, iar altul se supune. Însă, într-un organism, puterea este distribuită funcțional. Organe diferite îndeplinesc funcții diferite. Unele pun în circulație resurse. Altele produc cogniție. Unele furnizează forță coercitivă. Altele filtrează toxinele. Unele reproduc identitatea. Altele identifică amenințările. Parsons se referă la toate acestea drept cerințele funcționale ale oricărui sistem social – adaptarea, atingerea obiectivelor, integrarea și menținerea modelelor –, fiecare fiind gestionată de un subsistem diferit pentru ca întregul să poată supraviețui.

În cadrul Occidentului Unitar, Statele Unite pot funcționa ca principalul organ militar și strategic. Marea Britanie funcționează adesea ca organ diplomatic, de informații și narativ (propagandă). Uniunea Europeană poate funcționa ca organ de reglementare și economic. NATO funcționează ca un sistem nervos militar, într-un sens apropiat de cel pe care Karl Deutsch îl atribuia acestei expresii: o rețea de colectare, transmitere și utilizare a informației în condiții de stres – un sistem integrat de comunicare și control. Israelul funcționează ca un organ de frontieră, un teren de testare și o expresie condensată a logicii coloniale în Orientul Mijlociu. Marile instituții media funcționează ca sisteme senzoriale și narative. Universitățile și grupurile de reflecție funcționează ca organe cognitive și de legitimare. Instituțiile financiare asigură, desigur, circulația banilor. Instituțiile juridice definesc ceea ce organismul recunoaște drept ordine, reguli și legitimitate.

Aceasta nu înseamnă că organele sunt întotdeauna de acord între ele. Ele se pot certa pentru resurse, pot funcționa defectuos sau pot transmite semnale contradictorii; pot chiar să afecteze organismul căruia îi aparțin. Totuși, ele rămân legate printr-o structură mai profundă de interdependență, motiv pentru care încercarea de a identifica un singur centru de comandă eșuează atât de des. Occidentul Unitar nu funcționează, în general, prin conspirație sau comandă directă. El funcționează prin integrare, iar puterea sa constă tocmai în faptul că organele sale acționează frecvent în mod coordonat, fără să fie nevoie ca cineva să le spună ce să facă.

Am susținut deja ceva asemănător din punct de vedere structural, însă într-un registru teoretic al marilor sisteme, nu într-unul biologic. Împreună cu Andreas Nishikawa-Pacher, am descris modul în care neutralitatea permanentă ajută sistemul diplomatic să rămână stabil într-un mediu complex; am scris atunci că aceasta este „o realizare pe care numai un sistem autonom o poate atinge, adică un sistem care produce mecanisme interne pentru a-și menține starea internă relativ constantă”. Occidentul Unitar reprezintă imaginea în oglindă a acestui argument: un caz în care un grup de actori produce mecanisme interne care mențin constant comportamentul colectiv prin integrarea reciprocă.

Membrana: ceea ce este inclus și ceea ce este exclus

Un element esențial al acestei metafore privește cine face parte din organismul politic civilizațional și cine nu, precum și motivele pentru care se întâmplă acest lucru. Putem numi această problemă „problema membranei”. Orice organism trebuie să facă distincția între sine și ceea ce nu este sine. El trebuie să știe ce aparține corpului și ce pare străin, periculos sau contaminant. Putem presupune că și Occidentul are o asemenea membrană. Teoria sistemelor a lui Luhmann se bazează, de asemenea, pe această distincție. El susține că un sistem autoreproductiv funcționează prin operațiuni selective de comunicare, diferențiindu-se continuu de mediul său și hotărând ce este comunicare internă și ce este comunicare externă.

Această membrană nu este probabil nici fixă în timp și nici clar delimitată geografic. Japonia, de exemplu, nu face parte din punct de vedere istoric din nucleul civilizațional occidental, dar a fost parțial integrată în arhitectura de securitate occidentală. Europa de Est a fost absorbită treptat în organismul occidental prin extinderea NATO și a Uniunii Europene. Israelul este situat geografic în Orientul Apropiat, dar funcționează ca un organ intim al Occidentului Unitar. În același timp, Rusia, China, Iranul și o mare parte a lumii arabe și islamice sunt adesea considerate Ceilalți semnificativi.

Prin urmare, se pare că membrana se formează de-a lungul unor linii politice, ideologice și strategice. Ea stabilește cine poate fi integrat, cine trebuie disciplinat, cine poate fi tolerat și cine trebuie confruntat, atât în exterior, cât și în interior. Să luăm în considerare sancțiunile recente aplicate unor cetățeni ai Occidentului Unitar: Uniunea Europeană i-a sancționat pe analistul militar elvețian Jacques Baud, pe activista elvețiano-cameruneză Nathalie Yamb și pe jurnalistul german Hüseyin Doğru, înghețându-le conturile bancare și interzicându-le să călătorească, oficial în cadrul regimului său de sancțiuni împotriva „amenințărilor hibride” rusești și a manipulării informațiilor, deși cel puțin unul dintre cei trei, Doğru, avea un profil public bazat în principal pe reportaje despre Gaza și nu despre Rusia. Indiferent de ceea ce credem despre probele invocate – contestate public atât de mai multe dintre persoanele sancționate, cât și de juriști independenți –, mecanismul în sine reprezintă o ilustrare utilă a funcționării unui sistem imunitar: un organism care își disciplinează propriile celule pentru un comportament pe care nu îl clasifică drept ilegal (deoarece ceea ce au făcut aceste persoane este permis în mod explicit de regulile pe care Occidentul și le stabilește), ci drept o contaminare venită din exterior, folosind același aparat instituțional și juridic pe care îl utilizează, în alte registre, și împotriva unor actori aflați complet în afara lui (sancțiunile sunt instrumente de politică externă).

La nivel internațional, această perspectivă explică de ce anumite state pot comite acte extraordinare de violență și, cu toate acestea, rămân în interiorul corpului moral al Occidentului Unitar, în timp ce altele sunt tratate ca amenințări permanente chiar și atunci când comportamentul lor este în mod evident mult mai puțin distructiv. Să comparăm amploarea războiului din Gaza cu cea a războiului din Ucraina. Potrivit celei mai riguroase estimări comparative disponibile, Proiectul Costs of War al Universității Brown a concluzionat – cu foarte mare prudență – că civilii reprezintă aproximativ 80% din totalul victimelor din Gaza, în timp ce în războiul ruso-ucrainean proporția acestora este estimată la mai puțin de 10%, conflictul rămânând, prin comparație, unul purtat în principal între forțe armate. Cifrele de ambele părți sunt contestate și revizuite constant și trebuie tratate cu prudența pe care o impune orice contabilizare a victimelor în timp de război. Totuși, chiar și ținând cont de această incertitudine, amploarea morții civililor din Gaza nu este contestată în mod serios și nu a condus la sancțiuni, izolare diplomatică sau confiscări financiare comparabile cu cele generate de invazia Rusiei. Occidentul Unitar consideră violența Israelului drept tolerabilă, în timp ce violența Rusiei este calificată drept inacceptabilă.

Prin urmare, distincția nu se bazează în primul rând pe reguli universale, ci pe apartenența la organism. Cei aflați în interiorul acestuia sunt interpretați prin limbajul securității, al tragediei, al democrației, al complexității sau al necesității. Cei din afara lui sunt interpretați prin limbajul agresiunii, barbariei, terorismului, autoritarismului sau iraționalității. Din acest motiv, mulți critică Occidentul pentru „ipocrizie”. În realitate, acesta este pur și simplu rezultatul modului în care funcționează un sistem care integrează și exclude. Face parte din felul în care Occidentul Unitar, ca organism politic civilizațional, tratează sinele și non-sinele. Ipocrizia este rezultatul acțiunii membranei.

Occidentul Unitar și celelalte entități semnificative

Occidentul Unitar se definește prin confruntarea cu Ceilalți semnificativi. Rusia, China, Iranul și lumea arabă sunt concurenți geopolitici și pentru că sunt tratați ca străini din punct de vedere civilizațional. Ei pot face comerț cu Occidentul Unitar, pot negocia cu acesta, pot studia în universitățile sale sau pot adopta unele dintre instituțiile sale. Unii, la nivel individual, pot chiar să fie perfect integrați în Occidentul Unitar. Este suficient să ne gândim la recenta întâlnire la nivel înalt dintre secretarul interimar al Marinei Statelor Unite, Hung Cao, un oficial american de origine (sud-)vietnameză, și președintele Vietnamului, To Lam. Nimic nu îi împiedică pe indivizi să facă parte din țesutul Occidentului Unitar.

Însă, la nivel politic, Ceilalți semnificativi nu sunt recunoscuți ca făcând parte din același organism politic civilizațional. Acest lucru modelează limitele empatiei și ale integrării. Occidentul Unitar poate avea dezacorduri cu Franța, Germania, Marea Britanie, Israelul sau Statele Unite fără a le exclude din organism. Chiar și un eveniment atât de dramatic precum un război mondial nu a dus decât la o reconfigurare internă a organismului politic, a modului în care rolurile sunt împărțite în interiorul sistemului. Nu a produs însă o ruptură civilizațională. Dimpotrivă, aliații din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial au devenit rivali în Războiul Rece, în timp ce foștii inamici din Europa și Asia au fost integrați în proiectul occidental.

Conflictele cu Rusia, China, Iranul sau cu mișcările de rezistență palestiniene sunt tratate diferit, fiind încadrate drept confruntări cu exteriorul: cu barbarul, autoritarul, teroristul, asiaticul, iraționalul sau amenințătorul.

Aceasta nu înseamnă că Occidentul Unitar este incapabil să coopereze tactic cu actorii exteriori. Organismele interacționează permanent cu mediul lor. Consumă, fac schimburi, se adaptează și negociază. Însă interacțiunea nu înseamnă integrare. Întrebarea esențială este dacă un actor este recunoscut ca făcând parte din organism sau dacă este considerat parte a mediului exterior în raport cu care organismul își definește propria identitate.

Proiectul colonial

În forma în care îl înțeleg în prezent, Occidentul Unitar este produsul unui proces istoric desfășurat pe parcursul a cinci sau șase secole, înrădăcinat în expansiunea Europei Occidentale, colonialismul transatlantic, sclavia, competiția imperială, formarea lumii capitaliste și construirea treptată a unei ierarhii mondiale centrate pe Europa și pe ramificațiile sale.

Expansiunea spre vest a lumii anglo-europene – în America de Nord, apoi pe întreg continentul american până la Oceanul Pacific și, ulterior, până în Hawaii – a făcut parte din această mișcare civilizațională. Același lucru poate fi spus despre proiectele imperiale spaniole, britanice, franceze, olandeze, portugheze și, mai târziu, americane. Aceste puteri concurau adesea între ele, uneori cu o intensitate extremă. Și totuși, competiția lor se desfășura în interiorul aceluiași cadru general: expansiunea spre exterior a lumii occidentale și subordonarea, absorbția sau distrugerea celor aflați în afara ei.

Un exemplu remarcabil al ADN-ului cooperării care exista în interiorul manifestării competitive a colonialismului îl reprezintă numeroasele forme de colaborare dintre puterile coloniale, chiar în timp ce acestea se luptau între ele pentru influență. Să luăm drept exemplu inovația reprezentată de „jurisdicția consulară”, care era acordată, în general, tuturor companiilor comerciale și cetățenilor statelor colonizatoare (occidentale), nu doar celor aparținând colonizatorului principal. Acest lucru era deosebit de important pentru elvețieni. Ei nu aveau propriile colonii, însă casele lor comerciale operau în întreaga lume: oriunde exista un colonizator principal, elvețienii desfășurau un colonialism de rang secund, sprijinindu-se pe statul european care stabilea și administra jurisdicția consulară în țara colonizată.

În consecință, aș susține că, deși imperiile europene se confruntau pentru controlul coloniilor, logica colonială însăși era una comună. Occidentul Unitar poate găzdui simultan rivalitatea internă și unitatea externă. Acesta este și motivul pentru care Statele Unite au putut alunga Spania din Cuba și Filipine și au moștenit practicile imperiale europene fără schimbări majore pentru populațiile colonizate. Războiul colonial purtat de Franța în Vietnam a fost urmat de războiul american din Vietnam, la fel de brutal și, în mare măsură, o continuare a aceluiași proces fundamental. Deși detaliile diferă, ambele cazuri au făcut parte din mișcarea organismului occidental împotriva lumii neoccidentale.

Prin urmare, Occidentul Unitar nu poate fi redus la NATO, la transatlantism sau la imperiul american. Acestea nu sunt decât manifestări contemporane ale unui organism mult mai vechi.

Gaza, Rusia și China

Să privim acum situația actuală. Războiul din Gaza, confruntarea cu Rusia și dorința de confruntare cu China sunt analizate adesea ca fiind crize distincte. Însă ele pot – și probabil ar trebui – să fie privite ca expresii ale aceluiași organism politic care se apără, se extinde și se reproduce.

Așa cum am arătat deja, în Gaza devine vizibilă membrana morală a Occidentului Unitar. Israelul nu este tratat ca un actor exterior care încalcă normele Occidentului; este tratat ca făcând parte din propriul corp al Occidentului, astfel încât violența sa este raționalizată, contextualizată și protejată. Palestinienii, în schimb, sunt plasați în afara corpului moral. Suferința lor poate fi recunoscută sentimental, însă acțiunea lor politică este patologizată și nu doar respinsă, ci prezentată drept problema însăși – terorismul.

În confruntarea cu Rusia, membrana funcționează într-un mod diferit. Rusia este europeană din punct de vedere geografic și creștină în cea mai mare parte a istoriei sale, fiind profund legată de politica europeană, însă continuă să fie considerată neoccidentală, asiatică, despotică și străină din punct de vedere civilizațional, în mare măsură din cauza rusofobiei construite politic, despre care am mai vorbit. Excluderea sa este necesară pentru autodefinirea Occidentului Unitar, nu din motive rasiale sau geografice, ci din cauza modului în care Occidentul Unitar se înțelege pe sine. După ce a tratat Rusia drept Celălalt timp de cel puțin 250 de ani, această distincție a devenit esențială și profund înrădăcinată, astfel încât, chiar și atunci când Rusia a dorit să se occidentalizeze și chiar să adere la NATO, ea a fost respinsă și nu a fost niciodată integrată așa cum au fost integrate statele Europei de Est.

China ocupă o poziție diferită: aceea de mare Celălalt civilizațional și economic, a cărui ascensiune amenință ierarhia mondială construită în urma secolelor de expansiune occidentală. Tendința către confruntare cu China reprezintă reacția organismului în fața apariției unui centru rival de putere capabil să ordoneze lumea.

În toate cele trei cazuri, Occidentul Unitar se comportă ca un sistem integrat care reacționează la amenințări percepute. Acest lucru explică de ce alianțele dintre statele occidentale sunt adesea calitativ diferite de parteneriatele dintre statele neoccidentale. Relațiile dintre Statele Unite, Marea Britanie, Israel, Germania, Canada, Australia și o mare parte a Europei sunt – în sensul descris mai sus – organice. În schimb, cooperarea dintre Rusia, China, Iran, India, Brazilia sau statele arabe rămâne în mod evident una interstatală, strategică și contingentă. Acești actori pot coopera împotriva presiunilor occidentale, însă nu formează în mod necesar un singur organism politic, așa cum îl formează Occidentul.

Concluzie

Metafora construită aici nu are scopul de a naturaliza politica, de a justifica violența sau de a susține că civilizațiile ar avea o esență biologică. Occidentul Unitar nu este nici o rasă, nici o categorie genetică și nici o entitate eternă. Îl consider exclusiv o metaforă a unui proces istoric de formare socială. A apărut în acest fel, dar se poate schimba.

Privite din această perspectivă, mai multe evenimente pe care studiul relațiilor internaționale le tratează, în mod obișnuit, ca probleme distincte se dovedesc a fi determinate de unul și același factor. Întrebări precum dacă Washingtonul controlează Tel Avivul sau Tel Avivul controlează Washingtonul, de ce guvernele europene continuă să acționeze împotriva a ceea ce orice calcul al interesului național ar prezice sau de ce aceeași violență este numită necesitate într-un caz și barbarie în altul reprezintă manifestări ale unei logici fundamentale care are o unitate diferită de cea a statului-națiune. Occidentul Unitar este un organism civilizațional care se mișcă sincronizat în raport cu un Celălalt semnificativ aflat în exterior. Căutarea unui tratat, a unei conspirații sau a unui plan director care să explice coordonarea occidentală este inutilă, deoarece existența unei comenzi centrale nu reprezintă mecanismul explicativ adecvat.

Ideea unei membrane civilizaționale oferă, de asemenea, o explicație similară pentru problema dublelor standarde. Sistemul imunitar al unui organism nu aplică reguli diferite propriilor celule și unui virus invadator pentru că ar fi confuz în privința principiilor; procedează astfel deoarece sinele și non-sinele sunt, prin definiție, categorii diferite care necesită răspunsuri diferite. Odată ce știi dacă un actor este plasat în interiorul sau în exteriorul organismului, poți anticipa cu un grad ridicat de încredere modul în care violența sa va fi prezentată, indiferent de amploarea ei reală. Acesta este un instrument de analiză mai util decât simpla indignare față de ipocrizie, deoarece ipocrizia nu reprezintă o eroare a sistemului. Ea este sistemul.

Același cadru explicativ ajută și la interpretarea conflictelor interne în raport cu cele externe. Un diferend comercial transatlantic sau o dispută privind autonomia strategică europeană reprezintă organe care concurează pentru resurse în interiorul aceluiași organism, nu organismul care se autodistruge, la fel cum Marea Britanie și Germania s-au luptat odinioară până la vărsare de sânge fără să înceteze vreodată să aparțină aceluiași proiect civilizațional. Și, pentru că membrana a fost construită, nu dată în mod natural, ea nu este fixă. Japonia și Europa de Est arată că frontiera se poate deplasa spre exterior. Refuzul constant cu care Rusia s-a confruntat timp de trei secole, în ciuda încercărilor sale repetate de apropiere, demonstrează că proximitatea nu garantează apartenența.

Occidentul Unitar este, înainte de toate, un fenomen sociologic care explică modul în care un grup foarte numeros de oameni de pe planetă își organizează relațiile între ei și în opoziție cu ceilalți. Din această perspectivă, faptul că Europa se dezindustrializează și își provoacă singură prejudicii nu are o importanță prea mare, deoarece totul rămâne în slujba unui proiect mai amplu. Germania pierde din punct de vedere economic. Dar de ce i-ar păsa lui Friedrich Merz? El face parte din Occidentul Unitar și, chiar dacă întregul său stat ar arde, va avea un post confortabil undeva la BlackRock, în New York. Atât timp cât Occidentul Unitar va prevala, va prevala și conducerea sa. Așa continuă proiectul.

Note

sursă: lesakerfrancophone.fr