”Emanații” Ion Țiriac, Adrian Sârbu, Sandra Pralong. Apare și regele Mihai, plătit lunar de comuniști.
SOLIDNEWS vă propune un serial despre o parte dintre oamenii ce-au condus haotic România sau au exploatat-o economic după 1989, așa cum îi descrie Eugen Mihăescu, grafician și membru de onoare al Academiei Române, fost politician la vârful puterii, colaborator timp de mai multe decenii al celor mai prestigioase publicații din SUA și Europa (sursa: volumul ”Între linii”, editura RAO, ediția 2016; formularea titlurilor din articole aparține redacției SOLIDNEWS).
”Emanații” Ion Țiriac, Adrian Sârbu, Sandra Pralong. Apare și regele Mihai, plătit lunar de comuniști.
Context: În urma monitorizării de către oamenii Securității a perioadei în care Silviu Brucan a locuit în apartamentul din New York al lui Eugen Mihăescu, relația acestuia cu cel considerat a fi fost ”călăul lui Ceaușescu” și coordonatorul operațiunilor din 1989 a devenit cunoscută pentru oameni (ce fuseseră?!) informați, care-l căutau pe Mihăescu în scopul de a fi puși în legătură și a intra în grațiile lui Brucan. Printre ei sunt enumerați Ion Țiriac, Adrian Sârbu, Sandra Pralong, dar și Regele Mihai.
”Dintre portretele de conducători comuniști pe care mi le-a făcut Brucan, cel mai antipatic i l-a rezervat lui Ion Gheorghe Maurer, pe care era evident că nu putea să-l sufere. Mai ales pentru că făcuse o înțelegere cu Ceaușescu și își păstrase toate privilegiile, chiar dacă era pe tușă. Era indignat că Maurer a bătut palma cu dictatorul și că acesta a acceptat să-i plătească în continuare leafa de prim-ministru, deși funcția era deținută la acea oră de Dăscălescu. De fapt, Maurer a primit salariul respectiv până în ianuarie ’90. Era în biroul lui Petre Roman când a primit un telefon de la Maurer care făcea scandal că nu și-a primit leafa. Petre Roman s-a rățoit la el:
- Nici nu o veți mai primi! i-a spus și i-a trântit telefonul în nas.
De atunci, de Maurer s-a ocupat Ion Țiriac.
(ulterior Țiriac s-a mutat în somptuoasa vilă din Primăverii a lui Maurer, unde trăiește și azi, guvernul României permițându-i achiziționarea imobilului la un preț modic, n.r.)
(…)
Asta s-a întâmplat și când mi-a telefonat Ion Țiriac (decembrie 1989, n.r.), care cred că se afla pe coasta Mediteranei, la Monaco. Mă căuta pentru că voia să afle numărul lui Tache Brucan pe care-l văzuse la televizor cocoțat pe tanc. Stătea ca și mine ore întregi, urmărind pe toate canalele ”Revoluția în direct”. - Dar de ce vrei tu să iei legătura cu Brucan? l-am întrebat eu.
- Păi, Brucan conduce, nu?
- Și vrei să contribui și tu cu ceva? l-am întrebat eu amintindu-mi cu amărăciune de refuzul lui, în urmă cu câțiva ani, când îl rugasem ca, împreună cu Ilie Năstase, să facă un gest de imagine, să-și rupă pașaportul românesc în fața presei occidentale, și să condamne regimul lui Ceaușescu.
M-a refuzat atunci scurt, spunându-mi că el nu face politică. Iată că acum Țiriac s-a orientat, a decis să se ”alăture revoluției române”. - Măi, Eugene, vorbește tu pe telefonul tău special cu Brucan …
Pe mine m-a umflat râsul. În toată perioada aceea eu nici n-am încercat să-l contactez pe Tache, văzând ce se întâmplă în România după arestarea lui Ceaușescu. - Uite ce te sfătuiesc eu, Ioane. Încarcă un camion cu medicamente de primă necesitate, antibiotice, aspirină și unul cu banane și portocale și trimite-le la Timișoara, că precis au nevoie de ele.
Chiar așa a și făcut: l-a trimis pe omul lui, Dan Petrescu, viitor miliardar (cel ce-a murit anul trecut alături de întreaga familie într-un ciudat accident aviatic, a cărui avere este disputată, în mod subteran, și-n prezent, n.r.), cu cele două camioane și apoi, de îndată ce s-a mai liniștit situația, a fost printre primii ”întreprinzători” care s-au arătat la București, aducând cu el mici daruri pentru Tache, un aparat de radio și un dictafon, jucărele asemenea oglinjoarelor și mărgelelor pe care le duceau exploratorii triburilor pierdute în jungla africană.
(…)
Eu m-am lăsat condus la hotelul București unde Silviu Brucan avea o conferință de presă (ianuarie 1990, n.r.). (…) În ușă mă aștepta un personaj mic de statură, destul de sfrijit și cam negricios. Avea fața acoperită de o barbă de două săptămâni și fruntea strânsă de un soi de bandana. Pe braț purta tricolorul, însemnul revoluționarilor. Părea foarte calm și avea o privire de om aflat în transă, ca un actor ce se confundă cu propriul rol. Brusc, și-a fixat ochii asupra mea și mi-a spus: - Bine ați venit! Vă conduc la domnul Brucan.
În timp ce urcam treptele care duceau la etajul întâi, unde se afla sala în care Brucan se întâlnea cu presa străină, călăuza mea s-a apropiat de mine și mi-a șoptit: - Spuneți-mi, cu ce bani a scos Buhoiu ziarul Universul, la New York?
Surprins că o persoană care nici măcar nu s-a prezentat îmi pune o asemenea întrebare, i-am dat, ironic, răspunsul pe care am crezut că-l așteaptă: - Cu banii voștri, ai Securității!
Săracul Buhoiu, așa au răspândit geloșii din America zvonul că era finanțat din țară. (…) Curând am aflat că negriciosul cel curios era ministrul de informație în guvernul FSN. Fostul secretar al organizației din studioul Sahia Film s-a ”rătăcit” cu o cameră de luat vederi printre revoluționari în cele mai fierbinți momente ale evenimentelor din decembrie. Apoi, s-a agățat de pulpana hainei lui Ion Țiriac și a altora, și a devenit mogulul de presă Adrian Sârbu.
(…)
După ce a fugit dictatorul, adică pe 22 decembrie, a apărut Sandra Pralong (la manifestațiile românilor-americani din New York, n.r.), pe care o cunoșteam de când era o adolescentă și locuia la Lausanne, în Elveția. Acum era angajată la serviciul de marketing al revistei Newsweek. Îmi amintesc că, fiind atrasă de notorietatea mea, m-a căutat să mă roage să-i fac desene pentru revistă. (…) Am încercat să profit ca să-i arăt și ei dosarele mele crezând că este încă o româncă pe care o pot câștiga pentru lupta împotriva dictatorului. Mi-a tăiat avântul scurt, spunându-mi că ea este foarte ocupată și nu are timp să se intereseze de ce se întâmplă în țară, că este complet ruptă de tot ce înseamnă România. (…)
În ajunul Crăciunului (din 1989, n.r.) am fost invitat împreună cu Mihai Botez acasă la Sandra Pralong. Mama Sandrei, Sanda Budiș, arhitectă, o femeie foarte cumsecade, sosise din Elveția și pregătise o masă copioasă cu sarmale și alte mâncăruri tradiționale. Acolo am întâlnit două cucoane scorțoase, două mături îngâmfate. Una dintre ele, din câte am înțeles, era reprezentanta unei organizații pentru drepturile omului la ONU. Conversația a alunecat rapid către evenimentele din țară. Eu am profitat ca să o întreb pe Sandra ce-i cu cele două individe nesuferite. - Mă voi duce cu ele, cât de curând, în România, mi-a răspuns ea. Am aflat că la Timișoara securiștii sunt vânați sau reținuți, torturați și batjocoriți. Trebuie să vegheze totuși cineva ca drepturile lor să fie respectate și să organizăm ieșirea lor din țară către Scandinavia.
Știam că Securitatea își trimisese oameni în țările din nordul Europei pentru a pregăti terenul ”în caz de”. Dar nu m-am putut abține să constat ce repede s-au orientat americanii și cât de devreme a început sezonul de recrutări.
(…)
( în vara lui 1989, Mircea Ioanițiu, fostul secretar personal al Regelui Mihai, n.r.) mi-a spus că a aflat de la Aristide Buhoiu că mă pregătesc să plec în Elveția ca să-mi văd fiica și mă întreba dacă aș putea să trec prin Versoix, deoarece Regele Mihai ar dori să mă întâlnească. (…) (la întâlnirea de la reședința Regelui Mihai la Versoix, n.r.) vreo zece minute am făcut conversație. M-a întrebat despre activitatea mea artistică. Adusesem cu mine un număr al revistei Graphis, ”Biblia” graficienilor, în care se găsea un articol despre mine. Regele știa destul de multe lucruri, dar dorea să afle dacă am mai făcut și altceva decât desene pentru presă. I-am povestit despre copertele pentru The New Yorker și atunci el mi-a spus că are o fată, una dintre cele multe, care studiază artele decorative în Florida. Aha, m-am gândit eu, pentru asta m-a chemat, vrea să iau legătura cu fiică-sa, să văd cum se descurcă. Într-un târziu mi-a spus: - Domnule Mihăescu, știu că ai relații cu mai multe persoane din țară. Știu că domnul Silviu Brucan a stat la dumneata. Cât timp crezi că mai ține?
- Ce să țină, Sire?
- Ceaușescu! Cât mai ține?
- Dacă îmi permiteți, eu, fiind un optimist, pot să vă spun: când taie românul porcul? De Crăciun! Până atunci mai ține.
- Ooo! Ești foarte optimist, domnule Mihăescu!
- Bine, zic. Dați-mi până la Plugușor. (…)
- Nu, mi-a spus Mihai. Eu sunt mult mai pesimist. Ca să fim realiști, aș îndrăzni să prevăd că poate de Paști să se întâmple ceva.
- Sire, dacă îmi permiteți o întrebare. Confidence pour confidence, când se va întâmpla acest eveniment, pe care îl așteptăm cu toții, ce aveți de gând să faceți?
- Mă urc într-un avion și mă duc acasă, îmi suflec mânecile ca să ouevrez pentru poporul meu! (…)
- Și în ce calitate vă veți duce în România, Sire?
- Mă voi duce ca român!
(…)
Imaginea regelui, de om înfrânt de viață, m-a urmărit mult timp. Până în ziua în care, prin anii ’90, am aflat ce l-a făcut să păstreze tăcerea în fața regimului ceaușist. Dan Mircea Popescu (ministrul muncii în guvernele Stolojan, Văcăroiu și Năstase) mi-a mărturisit că a fost unul dintre mesagerii care, fiind în misiune oficială la Berna, îi ducea personal regelui cei 10 000 de dolari, renta lunară pe care i-au plătit-o comuniștii de la Groza la Ceaușescu. Până în 1985 când, obsedat să facă economii, dictatorul a decis să nu-i mai plătească nimic. Din acel moment nici Mihai nu a mai tăcut.”
Ion Țiriac, 83 de ani, este un fost jucător de tenis și actual miliardar român.
Adrian Sârbu, 67 de ani, este patron de presă, fost acționar (împreună cu Țiriac) al Pro Tv, televiziunea numărul 1 din România, deținută inițial de Ronald Lauder, președintele Consiliului Mondial Evreiesc, vândută ulterior miliardarului ceh Petr Kellner, decedat anul trecut într-un ciudat accident de elicopter.
Sandra Pralong, 64 de ani, este consilier prezidențial al președintelui Klaus Iohannis, având aceeași funcție și în mandatele prezidențiale ale lui Emil Constantinescu și Traian Băsescu.
Episodul următor: Dizidentul Mihai Botez și oamenii de la Europa Liberă, legăturile cu generalul Iulian Vlad, șeful Securității. Emil Cioran și negrii Franței.
Profitorii tranzitiei (1) – Solid News
Profitorii tranzitiei (2) – Solid News
