SOLIDNEWS vă propune un serial despre o parte dintre oamenii ce-au condus haotic România sau au exploatat-o economic după 1989, așa cum îi descrie Eugen Mihăescu, grafician și membru de onoare al Academiei Române, fost politician la vârful puterii, colaborator timp de mai multe decenii al celor mai prestigioase publicații din SUA și Europa (sursa: volumul ”Între linii”, editura RAO, ediția 2016; formularea titlurilor din articole aparține redacției SOLIDNEWS).
Dizidentul Mihai Botez și oamenii de la Europa Liberă, legăturile cu generalul Iulian Vlad, șeful Securității. Emil Cioran și negrii Franței.
Context: După vizita pe care i-a făcut-o Silviu Brucan în 1988 la New York, Eugen Mihăescu a început să fie cultivat de către matematicianul Mihai Botez, dizidentul român ce trăia în SUA sub protecția guvernului american, dar care apare ca menținând comunicarea și cu persoana aflată la vârful Securității române, generalul Iulian Vlad. Intelectualii publici post ’89 transpar și ei ca fiind ghidonați de către fosta Securitate.
”Nu mult după plecarea lui Brucan, am primit vizita unui alt personaj, unul dintre puținii ”disidenți” pe care i-a avut România. Mihai Botez mi-a fost coleg, mai mic poate cu un an sau doi, la Liceul ”Sfântul Sava”. Nu-mi mai amintesc exact cum a aflat de mine, poate de la Vladimir Tismăneanu care mă vizita din când în când. Despre Botez și scrisorile sale adresate postului de radio Europa Liberă, citisem în presa franceză, în L’Express sau în Le Point, care îi făcuse portretul și îl prezentase ca pe un Saharov al României. După părerea mea, textele sale erau prea blânde și criticau sistemul mai mult din punct de vedere economic, ferindu-se să îl atace direct pe Ceaușescu. (…)
Mihai Botez a ajuns în America în urma intervențiilor fostului secretar al Departamentului de Stat, George Schultz. Acesta a făcut presiuni asupra lui Ceaușescu, determinându-l să-i dea drumul lui Botez ca profesor invitat cu o bursă la Smithsonian Institution din Washington.
Mihai Botez, un eminent matematician, a decis, într-o bună zi, că nu mai poate să tacă și să se prefacă. Trebuia să spună, pe șleau, că viața în România este de nesuportat.
A început să explice de ce în niște scrisori care au fost citite la postul de radio Europa Liberă. Apoi, aflându-se în relații cu un diplomat britanic de origine cipriotă, a acceptat să primească banii pe care Ion Rațiu încerca să-i trimită în România pentru a ajuta la reînființarea Partidului Național Țărănesc. Nu l-am întrebat niciodată dacă a intrat în posesia banilor și a apucat să-i dea lui Corneliu Coposu, pentru că pe mine nu mă interesa decât că există în România niște bătrânei care au curajul să încerce să se organizeze ca să opună rezistență lui Ceaușescu. Botez a apucat să se întâlnească cu Coposu pe lângă biserica Visarion. (…) Deși Mihai Botez s-a asigurat că nu este urmărit la această întâlnire, imediat după aceea a fost umflat de Securitate pentru interogatoriu. Nu a fost ținut în detenție ci, în fiecare zi, dis-de-dimineață, Botez era luat de acasă și dus la Rahova, iar la sfârșitul zilei era dus înapoi acasă. (…) În orice caz, Mihai Botez a fost atins de sindromul Stockholm pentru că, la un moment dat, povestind despre milițienii care îl hărțuiau la Rahova, a insistat îndelung asupra portretului celui care a intervenit atunci când interogatoriul a devenit mai ”musculos”. Un personaj care i se părea diferit, rafinat, un adevărat intelectual cu ochelari cu rame fine, de aur, Cartier. Acest personaj a intrat în camera de interogatoriu și s-a prezentat: Iulian Vlad, șeful Securității.
-Domnule profesor, a început el, știați că dumneavoastră ați lucrat pentru noi? Dumneavoastră, a continuat Vlad, ați dezvoltat o formulă matematică și o teorie cu ajutorul cărora se poate calcula modul în care se răspândesc epidemiile. Ei bine, noi am folosit formula dumneavoastră pentru a descoperi sursa zvonurilor și mai ales a bancurilor!
În fața acestei declarații, Botez a rămas cu gura căscată, fiind complet nepregătit pentru atacul șefului Securității:
-Domnule profesor, știm că dumneavoastră aveți relații într-o anumită lume, să-i zicem lumea bună. Există acolo o bătrânică în posesia căreia se află un foarte important document: un exemplar al Bibliei lui Șerban Cantacuzino. Ea locuiește în București și știm că dorește să o vândă. Rugămintea mea este să găsiți această persoană și să aflați prețul pe care îl cere. Prețul ei este prețul meu, sunt gata să-l plătesc pentru ca Biblia să rămână în țară.
În timp ce-mi povestea acest episod, plin de admirație pentru ”bibliofil”, Botez, spre uimirea mea, nu părea conștient nici o secundă că Iulian Vlad aplicase asupra lui o clasică stratagemă de racolare. Toată scena era o făcătură: polițistul bun în contrast cu polițistul rău, salvarea patrimoniului național … Dar, privind retrospectiv și cunoscându-l pe Botez ca pe un om deosebit de inteligent, îmi vine greu să cred că nu era conștient că era racolat de Securitate. Nu mi-a povestit niciodată dacă a găsit-o pe bătrâna cu Biblia și dacă a negociat în numele lui Vlad.
Mi-a povestit însă că, la un moment dat, șeful Securității s-a destins. L-a privit pe Botez cu un zâmbet șugubăț în colțul gurii și i-a spus, ștergându-și tacticos ochelarii cu rame Cartier:
-Și ce vreți să faceți dumneavoastră domnule profesor? Vreți să reînființați Partidul Național Țărănesc?
Se referea, bineînțeles, la banii trimiși în acest scop de Ion Rațiu în țară.
-NOI vom reînființa partidul, dar atunci când va sosi momentul! a continuat Vlad cu un surâs plin de înțelesuri.
Eu unul, cred că s-a ținut de cuvânt.
(…)
Dintre multele povești nu le voi uita pe cele în care mi-a descris (Mihai Botez, n.r.) ”intelectualii” României, pe care aveam să-i cunosc personal mai târziu, mă refer la cei ieșiți ca puricii de sub pulpana lui Dan Hăulică: Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și alții ca ei. Botez mi-a povestit c-a fost invitat la masă de această trupă, într-o vreme de mare penurie, o masă încărcată cu tot felul de bunătăți. Și, după ce s-au înfruptat, Liiceanu l-a interpelat domol:
-Dragă, eu nu înțeleg de ce ai tu corespondența asta cu Vlad Georgescu de la Europa Liberă (și Vlad mi-a fost coleg de liceu, dar acum era directorul postului de radio, după Noel Bernard). De ce vrei tu să tulburi apele, de ce te apuci tu să critici situația? Ce, asta este menirea noastră, a intelectualilor?
Aici, Botez a început să-l imite pe Liiceanu care își mișca mâinile și strângea degetele de parcă ar fi frământat aluatul în copaie.
-Noi frământăm cultură, nu frământăm pâine! Nu e treaba noastră, pâinea! Tocmai acum te-ai apucat să faci valuri, când l-am urcat la Păltiniș pe Nicușor (Ceaușescu, n.r.) ca să-l prezentăm maestrului Noica? Tocmai acum când am primit de lucru și trebuie să traducem opera lui Platon?
Cred că Botez era conștient cu cine are de-a face. În orice caz, relațiile sale cu acest grup, la întoarcerea în România, au fost foarte reci, mascate de un zâmbet mieros.
(…)
(în toamna lui 1988 Mihăescu este invitat la Paris să-și expună desenele protestare la adresa regimului din România la Muzeul de Artă Modernă găzduit de Centrul George Pompidou) Spre dezamăgirea mea, Emil Cioran a refuzat să vină la vernisaj, pentru că avea oroare de evenimentele de acest gen. (…) Pentru mine era importantă părerea maestrului Cioran și, a doua zi după vernisaj, l-am luat de acasă, de lângă Odeon și, în loc să ne plimbăm spre grădina Luxembourg, unde ne plimbam de obicei, l-am adus la muzeu. A cercetat atent fiecare lucrare. M-a impresionat reacția sa în fața desenelor:
-Dragul meu, dar tu nu ești un caricaturist așa cum am auzit, mi-a spus Cioran. Tu ești, mai curând, din aceeași fibră cu Daumier!
Am profitat că Daria era prezentă și am prezentat-o maestrului. Cioran, un iubitor al frumosului, a privit-o atent și ușor visător și a întrebat-o:
-Domnișoară, și dumneavoastră locuiți tot la New York?
-Nu, i-a răspuns Daria. Eu locuiesc în Elveția.
-Ah! Ce țară minunată! Toată viața mi-am dorit să locuiesc acolo!
-Iar eu vă invidiez că locuiți la Paris, i-a replicat Daria. Elveția este o țară foarte frumoasă când o vizitezi. Dar seamănă cu o clinică atunci când o locuiești, e cam aseptică.
-Adevărat, a continuat Cioran, dar uitați-vă în jurul dumneavoastră. Ăsta e Parisul? Asta e Franța? Numai străini și câtă ”negritude”!
Daria a rămas cu gura căscată la această replică și, mai târziu, mi-a spus că este de preferat să-l citești pe Cioran, decât să-l cunoști.
Cât a durat expoziția n-am văzut să calce prin ea vreunul dintre disidenții români; nici Berindei, nici Paul Goma, nimeni nu a fost curios să vadă desenele anticeaușiste ale unui compatriot, despre care a scris toată presa franceză.
(…)
Cam tot atunci, pe la începutul lui ’89 – nu știu cum au aflat de mine, poate le-a spus Botez, sau Tismăneanu, sau poate Dorin Tudoran, sau poate pur și simplu pentru că mi-au văzut desenele publicate în presa americană – am fost invitat de o organizație nonprofit numită Freedom House la o dezbatere despre ”Comunismul dinastic din România”. Au mai participat și Nestor Rateș, Brezianu fiul, Sencovici băiatul comunistului și alți câțiva. Discuția a durat o zi întreagă și a fost consemnată într-o carte pe care a publicat-o Freedom House și pe care mi-au cerut să o ilustrez cu desenele mele. Am ales câteva dintre cele publicate în New York Times și am decis să cer permisiunea redacției, deși eu dețin copyrightul, pentru publicarea lor în cartea cu pricina. Redactorul-șef mi-a spus sibilinic:
-Dă-le, dar nu accepta bani decât dacă nu ai nimic împotrivă să fii plătit de CIA.
O scurtă frază din care am aflat tot! Asta este presa americană, directă ca o lovitură de pistol Glock!”
Episodul următor: Adevărul despre cum a ajuns Petre Roman prim-ministru și ”dictatura” soției sale Mioara. Cum au apărut oamenii de afaceri după 1989, de tipul ”rechin-parvenit”: studiu de caz, Vova Cohn.
Profitorii tranzitiei (1) – Solid News
Profitorii tranzitiei (2) – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (3). – Solid News
