Cum a încercat SIE să-i mituiască pe americani , cine a dus valiza cu bani peste ocean și cine erau cei puși/infiltrați ca să reprezinte România în SUA.
SOLIDNEWS vă propune un serial despre o parte dintre oamenii ce-au condus haotic România sau au exploatat-o economic după 1989, așa cum îi descrie Eugen Mihăescu, grafician și membru de onoare al Academiei Române, fost politician la vârful puterii, colaborator timp de mai multe decenii al celor mai prestigioase publicații din SUA și Europa (sursa: volumul ”Între linii”, editura RAO, ediția 2016; formularea titlurilor din articole aparține redacției SOLIDNEWS).
Cum a încercat SIE să-i mituiască pe americani , cine a dus valiza cu bani peste ocean și cine erau cei puși/infiltrați ca să reprezinte România în SUA.
Context: Ceaușescu a beneficiat de imagine pozitivă în SUA deoarece lăsase impresia că se opune dictatelor URSS, dar și pentru că reușise să plătească presa americană care-i acorda astfel, din când în când, articole pozitive. Din 1990, puterea postceaușistă a intenționat să continue operațiunile de mituire a unor americani influenți, trimițând concomitent și mulți reprezentanți diplomatici cu sarcini propagandistice, care s-au dovedit a fi fie neprofesioniști, fie bănuiți ca fiind infiltrați de sistemul kaghebist ce încă funcționa.
(Eugen Mihăescu a încercat să dărâme miturile propagandei ceaușiste prezentând amicilor săi din presa americană realitatea celor petrecute în România, n.r.)
”Am început să caut în articolele în care era descrisă tragedia țării sub conducerea ceaușistă. Adunam în dosare tot ce se scria și clasam articolele pe teme: despre femeile de la Apaca pe care le controlau ginecologic cu forța ca să afle dacă sunt gravide, despre demolările care au distrus vechile cartiere ale Bucureștilor și clădirile de patrimoniu, despre soarta satului românesc, despre bisericile dărâmate. Toate aceste dosare le căram apoi pe la redactorii de specialitate de la publicațiile în care îmi apăreau desenele. Nu o dată mi s-a răspuns că Ceaușescu este aliatul Americii pe care a ajutat-o mult. Ceaușescu avea un serviciu de propagandă foarte activ, dispus să cheltuiască nelimitat pentru apariția articolelor favorabile în presa americană. Eu am acționat ca un agent de influență, specialist în contra-propagandă. Îmi amintesc că, la un moment dat, Ceaușescu și-a plătit un interviu pentru New York Times. Autorul, David Binder, era un jurnalist apreciat ca specialist al problemelor Europei de Est. A fost chiar invitat în România, plimbat și hrănit de Ceaușescu. Atunci l-a cunoscut Mihai Botez în casa unui diplomat american și au avut un schimb dur de replici. Iată ce mi-a relatat mai târziu Mihai că i-a spus Binder: „Cine sunteți voi? Ce înțelegeți prin disidenții români? Nu există așa ceva în Balcani! Noi preferăm să stăm de vorbă cu oameni care reprezintă realitatea, ca domnul Ceaușescu. Cel puțin el are puterea. Sau putem sta de vorbă cu alți oficiali de partid, asemenea fostului ambasador Brucan, care este mai mult sau mai puțin conectat la putere și care poate să facă într-adevăr ceva pentru țară sau pentru noi. Toți aceștia au mult mai multă influență decât voi”. Interviul pe care Ceaușescu i l-a acordat lui David Binder urma să apară în New York Times Magazine, suplimentul de duminică al ziarului, cu portretul dictatorului pe copertă. Alertat de perspectiva de a vedea mutra detestată chiar în ziarul „meu”, m-am înarmat cu un dosar și m-am dus la Max Frankel, redactorul-șef de la New York Times, și l-am implorat să nu facă din interviul lui Ceaușescu subiectul principal al acelui număr. Interviul a apărut, dar nu i s-a acordat importanța pe care, cu siguranță, și-o dorise Ceaușescu. (David Binder și-a continuat activitatea la vîrful presei americane încă mulți ani după 1989, reușind blocarea mediatică a românilor ce nu-i erau recomandați pe filiera cunoscută de el din comunism, n.r.)
(…)
La începutul lui decembrie (1989, n.r.), am știut că zilele lui Ceaușescu sunt numărate. M-am trezit dimineață și, în timp ce îmi beam cafeaua, am dat drumul la televizor să văd știrile pe CNN. Imaginea, transmisă în direct, mi-a rămas întipărită în minte. Ecranul era împărțit în două: într-una din jumătăți se transmitea aterizarea pe aeroportul J.F.K. a avionului în care se afla Nadia Comăneci, iar în cealaltă jumătate aeronava în care se afla George Bush ateriza la Malta. CNN anunța cu mare pompă sosirea starului sportului românesc în SUA, ca refugiat politic. Am fost sigur din prima secundă că Nadia a evadat cu ajutorul Securității, iar alăturarea imaginii sosirii ei pe pământul Americii cu imaginea întâlnirii dintre Gorbaciov și Bush de la Malta avea un rol simbolic: americanii îl lăsaseră, în sfârșit, pe Ceaușescu din brațe.
În naivitatea mea, a doua zi am cumpărat un enorm buchet de flori și m-am dus la hotelul Waldorf Astoria. Eram sigur că Nadia Comăneci se afla acolo, înregistrată sub alt nume. L-am abordat direct pe snobul de la recepție pe care l-am rugat să-i dea florile domnișoarei Comăneci, împreună cu o carte de vizită. Îi uram bun venit pe pământul american. Bineînțeles că nu mi-a răspuns și nu mi-a mulțumit niciodată.
(…)
(Brucan îl devoalează pe disidentul Mircea Răceanu, arestat în România la finele lui 1989 și fiul unuia dintre cei șase ce-au semnat scrisoarea contra lui Ceaușescu, ca fiind agent american plătit, pe care doreau acum să-l impună ca ministru de externe, n.r.)
Buimăcit, am intrat în biroul lui Brucan. Nu era singur, iar cel pe care mi l-a prezentat drept ministrul de externe, Sergiu Celac, era un vechi cunoscut de-al meu, din vremea studenției, și cumnatul lui Mihai Botez. Ne-am îmbrățișat și am stabilit să ne întâlnim a doua să stăm de vorbă mai pe îndelete.
— N-ai să crezi cine a îndrăznit să vină la mine ca să fie numit ministru la externe, mi-a zis Tache după ce a plecat Sergiu.
— Cine?
— Mircea Răceanu.
— Chiar așa, cum a fost cu el? am întrebat eu curios.
— Cum să fie? Curat spion!
— ?!
— Securitatea l-a luat în vizor după ce i-a interceptat corespondența. Auzi ce cretin! I-au găsit printre scrisori, trimise de bancă la București, extrasele contului din America din care reieșea că i se vărsau lunar 2 000 de dolari! Bineînțeles că l-au filat luni de zile și l-au prins în flagrant, pe el și pe nevastă-sa, cu dosarul de documente pe care voia să-l predea unui funcționar de la ambasada SUA. Din cauza asta a semnat taică-său scrisoarea așa de ușor, ca să aibă cu ce să negocieze cu Ceaușescu, ca să-și scape fiul de la moarte.
Brucan mi-a spus că le-a cerut americanilor să-l ia pe Răceanu de acolo, așa că acesta a emigrat odată cu Iordana Borilă și nepotul lui Ceaușescu, Daniel.
(…)
La începutul primăverii lui 1990, au venit la Washington mai mulți reprezentanți ai noii puteri în căutare de legitimitate sau de acorduri mai mult sau mai puțin comerciale. Unii dintre ei mi-au telefonat când au trecut prin New York, așa cum a fost cazul lui Puiu Pașcu (devenit ulterior secretar de stat și apoi ministru al Apărării, n.r.), Bogdan Baltazar (purtător de cuvânt la MAE, apoi președinte BRD, n.r.) sau Sergiu Celac. Mihai Botez, fiind cumnatul acestuia din urmă, ne-a invitat pe amândoi la masă. Pentru că Sergiu venise complet nepregătit pentru vremea ploioasă din America, i-a dăruit un impermeabil. Ministrul de Externe al României ne-a povestit că a avut la Washington o întâlnire cu Lawrence Eagleburger, la vremea aceea adjunct al Secretarului de Stat. Mare figură a diplomației americane, Eagleburger era specialist în problemele Balcanilor și a fost ambasador la Belgrad. Cred că el este artizanul dezmembrării Iugoslaviei, mișcare strategică prin care SUA au demontat o putere militară care, la ora aceea, făcea concurență Italiei. Celac, în schimb, era nemulțumit că nu a fost primit de omologul său, secretarul de stat James Baker. Eagleburger i-a cerut scuze explicând că șeful său a fost nevoit să plece în Orientul Mijlociu. Atunci, Sergiu ne-a povestit, mie și Iui Botez, mândru nevoie mare, că a scos o carte de vizită și i-a zis înțepat lui Eagleburger:
– Aveți aici un număr de telefon la care mă poate găsi domnul Baker, în caz că vă interesează România!
Eu și Botez am rămas cu gura căscată. Ni s-a părut inutil să încercăm să-i explicăm ceva lui Celac. Mai târziu, aveam să întâlnesc aceeași atitudine ceaușistă de mândrie prostească la un alt șef al diplomației române, de la care multă lume avea mari pretenții, domnul Andrei Pleșu. Acesta a repetat aceeași frază tâmpită doamnei Madeleine Albright după care s-a lăudat cu asta într-un interviu din ziarul Adevărul.
(Aici apare episodul valizei cu banii pentru mită, despre care presa a scris ulterior că erau furnizați de către SIE, pentru a cumpăra bunăvoința presei americane, după modelul patentat în vremurile ceaușiste, n.r.)
Dar nu se făceau numai gafe diplomatice în acele vizite pe continentul american! Se foloseau și procedee tradiționale românești. Sosit în SUA cu o valiză de bani, Adrian Sârbu ar fi trebuit să plătească o companie de lobby pentru a îmbunătăți imaginea României. Pentru primirea emisarului român, se făcuseră intervenții până la Henry Kissinger. Nu știu ce s-a întâmplat, pentru că nu am obținut Clauza Națiunii celei mai Favorizate și de pe lista neagră a statelor nedemocratice nu a reușit să ne scoată nici valiza lui Sârbu și nici noul ambasador Aurel Dragoș Munteanu. De altfel, trimisul la ONU al României a călătorit prin America numai cu permisiune specială încă vreo câțiva ani.
Aurel Dragoș Munteanu, în chip de Reprezentant permanent al României pe lângă Organizația Națiunilor Unite, merită un pic de atenție pentru că el este un perfect exemplu pentru tipul de persoane trimise să reprezinte țara nu numai în acea delicată perioadă de început, dar și mai târziu, până în ziua de azi. (…) Încă înainte de revoluție, Aurel Dragoș Munteanu făcuse tot felul de demersuri pentru a emigra în America. Se convertise chiar Ia iudaism cu sprijinul orientalistului Constantin Daniel și a rabinului Moses Rosen (cu toate că acesta din urmă pusese, pe zidul templului Coral din București, un afiș prin care anunța că „nu se mai fac convertiri”). Când am ajuns să-l cunosc mai bine, l-am întrebat dacă circumcizia nu a fost dureroasă. Mi-a răspuns că nu „pentru că, la vârsta asta, nu te taie, ci te înțeapă și se scoate o picătură de sânge”.
În fine, se pare că nu asta l-a ajutat să emigreze, dar e sigur că, atunci când a pășit pe pământ american, Aurel Dragoș Munteanu a primit într-un plic actele de rezidență, așa că România a avut un ambasador cu Greencard și la ONU, și la Washington. Aflat în această postură, nu a pregetat să folosească tot ce îi oferea înalta demnitate pentru a obține maximum de beneficii în interes personal. România ocupa, prin rotație, președinția Consiliului de Securitate; Munteanu a prezentat funcția ca pe o realizare personală și acasă, dar, mai lucrativ, și reprezentanților Kuweitului, țară amenințată cu dispariția după
invazia irakiană. Ce le-o fi spus, cum i-a păcălit? Mie mi s-a lăudat că „a aranjat cu Guvernul Mondial să-și ia ăia țara înapoi”! Atât e sigur: la sfârșitul conflictului din Golf, A.D. Munteanu a fost „acoperit cu aur” de emirat. Din acea clipă, cred că nu l-a mai interesat să obțină un post de funcționar internațional, idealul majorității „diplomaților” de pe Dâmbovița,
Ca orice intelectual român sadea, Aurel Dragoș Munteanu alerga după titluri și diplome. Era zero barat în probleme economice. Când a sosit în America, nu știa să completeze un cec sau să deschidă un cont și venea la mine să îi arăt cum se face, dar a profitat de cadoul în valoare de 15 000 de dolari – costul unor cursuri economice postuniversitare la Harvard – pe care i l-a oferit avocatul Mark Mayer, care era gata să plătească oricât pentru a intra în anturajul președintelui Ion Iliescu. Absolvent de filologie, Munteanu a fost acceptat la Harvard pentru că, în America, nimănui nu i-ar trece prin cap că un înalt funcționar al unei țări, așa cum este ambasadorul, ar putea minți în legătură cu studiile pe care le-a absolvit.
Munteanu era un mare lăudăros. Mă trezeam cu el pe cap la cele mai neașteptate ore și nu pleca decât spre dimineață. În timpul acesta, treburile misiunii Ie încredința unui funcționar mărunt, Vasile Pușcaș, directorul bibliotecii, care avea să devină ulterior Centru cultural. În timp ce ambasadorul trăncănea, umilul lector de la Universitatea din Cluj trudea scriind rapoarte și discursuri. Mulțumit de serviciile sale, Munteanu l-a cerut pe Pușcaș ca ministru consilier în 1992, atunci când a preluat Misiunea de la Washington. Fiind atât de profesionist secondat, și-a permis să se ocupe puțin de reorganizarea ambasadei din capitala SUA. Prima acțiune a fost să zugrăvească în aceeași culoare fațadele celor două clădiri, reședința și ambasada propriu-zisă, care erau lipite una de alta. Cu această ocazie, a spart zidul despărțitor pentru a mări cancelaria. Pasul următor, o premieră și un exemplu pentru atâția alți ambasadori ai României, a fost să reclame că nu poate să locuiască și să lucreze în aceeași clădire și, deci, că are nevoie de o reședință, pentru care a ales una dintre costisitoarele vile într-un cartier șic din Washington.
Cu toate astea, într-o bună zi, a demisionat, a adunat câțiva saci cu documente și s-a oprit cu ei la poarta CIA. Mihai Botez, care preluase din 1992 Misiunea la ONU, îmi povestea că a fost sunat de senatorul Al D’Amato, care l-a întrebat ce să creadă despre ambasadorul României, Aurel Dragoș Munteanu: este nebun sau provocator? Botez mi-a povestit că i-a răspuns mai în glumă, mai în serios că el înclină să creadă mai curând prima variantă.
(…)
În fine, nu pot să nu-mi amintesc și de urmașul lui Mihai Botez la ONU. Domnul Ion Goriță, „diplomat de carieră” – cum le place să se numească acești tovarăși cu studii diverse, care au ocupat posturi importante în diplomația comunistă și au continuat să reprezinte și „România democrată” – a fost abonat la misiunea de la ONU unde a lucrat în anii ’70 și ’80, atât la Geneva, cât și la New York. A fost trimis tot acolo de Iliescu în 1994 și păstrat de Emil Constantinescu până în 2000, când a devenit funcționar internațional la Națiunile Unite, unde ocupă și în ziua de azi postul de președinte al Corpului Comun de Inspecție. Numai el știe cui raportează de fapt!
Toți acești diplomați, ca și cei care le-au urmat – asemenea lui Mircea Geoană — nu au făcut decât să perpetueze un soi de tradiție. Ei nu sunt primii care au îndeplinit un rol ambiguu și trebuie să amintesc de unul dintre cei mai longevivi ambasadori ai României, domnul Corneliu Bogdan. Acesta a fost numit consilier la legația României Ia Washington în 1950, era la ONU în 1957 și a fost ambasador în Statele Unite din 1967 până în 1978. Misiunile diplomaților nu depășesc decât foarte rar trei-patru ani petrecuți în același post. Este o măsură care încearcă să limiteze pericolul racolării de către serviciile de informații din țara gazdă a personalului misiunilor. În ciuda presupuselor scandaluri pe care le-a avut cu reprezentanții Direcției Informațiilor Externe a Securității și al celui datorat intenției fiicei sale vitrege, Svetlana Bogdan, de a se căsători cu un cetățean american, Corneliu Bogdan s-a menținut la post unsprezece ani, adică mai mult de două mandate! Cine avea nevoie de prezența sa continuă peste ocean?
Mircea Răceanu i-a fost colaborator apropiat. Și unul, și celălalt au fost, pentru mult timp, propagandiștii politicii ceaușiste și au contribuit la acordarea Clauzei Națiunii celei mai Favorizate României. Botez îmi povestea oripilat un episod legat de activitatea lui Răceanu la ambasada de la Washington. Prin 1978, în capitala Statelor Unite, făcea mare vâlvă cazul unui agent DIE, Constantin Răuță, care ceruse azil politic și făcea greva foamei în fața ambasadei pentru ca familiei sale să i se permită să emigreze. Mihai Botez își amintea că, fiind întâmplător la Washington în acea perioadă, l-a întrebat pe Răceanu cum au de gând să soluționeze cazul respectiv?
-Ah, și eu vreau să-l ajut să-și întregească familia! i-a răspuns Răceanu cu un rânjet. Dar la Jilava, unde o să-i ducem pe toți!
David Binder de la The New York Times îl prezenta pe Corneliu Bogdan, la moartea acestuia, ca pe un disident aflat, în 1988, în domiciliu forțat. Nu-și punea însă întrebarea cine a permis prezența fostului ambasador, la începutul anului 1989, la Washington, la Smithsonian Institution unde avea de ținut o prelegere. Bogdan a revenit la București, în ciuda pericolului, exact la începutul lunii decembrie 1989, la timp pentru a se putea alătura grupului care a preluat conducerea României, după revoluție.
(…)
(Americanii au publicat date despre negocierile lui Ceaușescu de a se preda americanilor, Ion Iliescu a aflat ulterior și a blocat răspândirea acestor informații, n.r.)
În mai 1990, am avut timp și eram suficient de detașat pentru a fi un observator obiectiv al alegerilor. M-am mișcat cu aceeași ușurintă printre cei aflați la putere. Pe Iliescu l-am văzut îndată ce am ajuns la București. Îi adusesem un articol apărut pe 6 mai 1990, în The Washington Post. Iliescu nu s-a arătat prea impresionat de conținut, dar l-a oprit ca să-l citească și nu mi l-a mai înapoiat niciodată. Articolul acesta apăruse pe o pagină întreagă a ziarului și se referea la negocierile secrete pe care le-a avut, încă din noiembrie 1989, Marin Ceaușescu, fratele dictatorului, șef de agenție economică la Viena, cu oficiali americani pentru a asigura emigrarea în SUA a întregii familii cu tiran cu tot. Marin Ceaușescu se străduia să lase impresia că fratele său nu este la curent cu aceste negocieri. Ziaristul de la Washington Post scria că a aflat despre acest demers de la un agent român pe nume Ștefan Octavian Andronic și anunța că va reveni cu amănunte în numărul de a doua zi. Interesant este că această continuare n-a mai apărut niciodată. Singurul membru al familiei Ceaușescu care a emigrat a fost nepotul dictatorului, Daniel, fiul lui Valentin. Pe 28 decembrie 1989, Marin Ceaușescu a fost găsit spânzurat în subsolul misiunii de la Viena.
Auzind discuția mea cu Iliescu, unul dintre colaboratorii săi, aflat de față, a exclamat că, în urmă cu o zi sau două, l-a văzut pe stradă pe agentul Andronic. Aproape douăzeci de ani mai târziu, l-am văzut și eu povestind, la televizor, despre articolul publicat de ziarul american. S-a referit însă numai la fragmentele din care reieșea talentul său de negociator și de „securist patriot”.
(…)
(După mineriada din Piața Universității, Mihăescu este vizitat în apartamentul său din New York de către Ion Iliescu,ce venise oficial în SUA pentru un discurs la ONU, fiind izolat și ignorat de către ceilalți lideri importanți prezenți acolo, n.r.)
După plecarea președintelui României, în America a început un fel de vânzoleală. S-au perindat tot felul de personaje, ca gunoaiele stârnite de vânt la colțul zgârie-norilor. Nu știam ce caută, pentru ce au venit, cine i-a trimis. Cred că nici ei nu știau prea bine sau, mai bine spus, așteptau să fie „căutați”, adică racolați. Unii dintre ei avuseseră misiuni peste ocean și pe vremea lui Ceaușescu. Mișu Negrițoiu, de exemplu, știam că fusese trimis ca să deschidă o reprzentanță economică la Los Angeles. Închiriase și birou pentru asta dar, nu se știe de ce, totul a căzut. L-am revăzut apoi, prin 1993—1994, consilier economic pe lângă Iliescu. A venit și Ioan-Mircea Pașcu. Înainte de revoluție, a avut și el treabă în America de unde a plecat la Londra și, când a vrut să revină, i-a fost refuzată viza. În 1992, l-am găsit în stafful de campanie al președintelui Iliescu. A fost și Adrian Sârbu cu o valiză cu bani, chipurile să aranjeze viitoarea vizită a lui Petrică. (surse convergente au relatat ulterior că era vorba despre 500 000 de dolari, puși la dispoziție de SIE, care n-au fost însă cheltuiți în America, ci în România, cu acești bani înființându-se postul de televiziune Canal 31, pe scheletul căruia a fost fondat apoi PRO TV, n.r.) Tot felul de indivizi, printre care Ioan Talpeș și Bogdan Baltazar, s-au perindat pe la New York și m-au făcut să mă simt din ce în ce mai dezamăgit. Unul dintre acești „vizitatori” mi-a spus fără nici o jenă: „Uită-te la mine cum sunt îmbrăcat! Ce pantofi prăpădiți am! Și nu vine CIA să mă întrebe și pe mine ceva? Eu care știu atâtea, aș avea atâtea să le spun!” Așa-zisa Revoluție română îmi părea din ce în ce mai îndepărtată și mai asemănătoare cu un vis erotic, în care te simți excitat și plin de dorință urcând scara în urma unei femei frumoase, căreia îi admiri din spate șoldurile și picioarele, și, când te trezești dimineața, ești într-o sordidă cameră la mansardă, în așternutul ud de transpirație, lângă o curvă ieftină, cam trecută.
N-am avut timp să mă frământ, pentru că a sosit Brucan așa cum mă prevenise încă de la București. Chiar dacă nici el nu părea prea mulțumit de situația din România, atitudinea sa „carteziană” mi-a amintit de latura, să-i zic, eroică a evenimentelor din decembrie 1989. (…) Tache a fost găzduit de data aceasta la Misiune, în apartamentul prezidențial, deși nu mai era demnitar al statului român. Personalul ambasadelor de la New York și Washington se învârtea în jurul lui de parcă era adevăratul ministru de externe. De altfel, programul lui a fost mult mai bine organizat decât cel al președintelui. E adevărat că echipa din capitala SUA a fost numită de el și îl avea la conducere pe Virgil Constantinescu, un vechi colaborator din vremea în care era în diplomație, iar în postul de consilier economic, pe Mugur Isărescu.
Cât a stat la New York, Brucan s-a folosit de telefonul meu a-și aranja întâlnirile. Într-o după-amiază, ne beam liniștiți cafeaua citind ziarele, când îl văd pe Brucan că sare ca fript și îmi arată o notă din The New York Times, în care se anunța eliberarea din arest a fostului șef al Securității, generalul Iulian Vlad. Dușmanul lui era liber! Procurorii militari nu găsiseră suficiente probe pentru a demonstra că se face vinovat de complicitate la genocid!? Eu unul habar n-aveam că Iulian Vlad nu era anchetat pentru crimele pe care le săvârșise Securitatea sub comanda lui. Și iată că nici Brucan! Pentru prima dată și-a pierdut cumpătul și mi-a destăinuit câte ceva din ceea ce s-a întâmplat în nopțile fierbinți de după arestarea lui Ceaușescu Atunci mi s-a părut că îmi povestește un scenariu de film. A trebuit să treacă aproape douăzeci de ani ca să înțeleg că Tache intuia corect când îmi spunea că „teroriștii” nu au apărut ca să încerce să-l elibereze pe Ceaușescu, ci ca să pună puterea în mâna celor care îl doborâseră în fapt pe tiran: securiștii. Arestarea lui Vlad, la ordinul lui Brucan, le-a încurcat socotelile. Tache mi-a repetat ceea ce știam de la omul Iui, Bădinici: Iliescu a făcut un pact cu oamenii Securității. I-a lăsat în pace, iar ei l-au lăsat la putere. În timp ce Iliescu trăgea sforile la Cotroceni, ei s-au pus pe treabă, au investit „banii lui Ceaușescu” și au adunat averi, pentru că știau că, inevitabil, puterea economică le aduce, la un moment dat, și puterea politică pe tavă. Eu nu I-am crezut pe Brucan atunci, și acum sunt nevoit să admit că a avut dreptate. Generalul Stănculescu stă astăzi la pușcărie pentru același lucru: a stricat socotelile securiștilor dând puterea lui Ion Iliescu în după zilei de 22 decembrie. (…) (Brucan scrie un protest legat de acest eveniment pentru presa americană, fiind însă mai degrabă ignorat, n.r.)
Brucan spera ca protestul său să fie preluat de presa română. Lucru care nu s-a întâmplat. Dimpotrivă! Nici așa numita Societate civilă nu s-a sinchisit să reacționeze în fața eliberării celui care a dat ordin să fie urmăriți, chinuiți sau chiar torturați puținii curajoși care au îndrăznit să se opună regimului totalitar. Așa cum scria Tache în memoriile sale dacă „luați colecția publicațiilor din 1991, strângeți semnăturile celor care în presă, la radio și TV au susținut tezele formulate de generalul Vlad [în scrisoarea publicată de ziarul „Adevărul” în ianuarie 1991], veți avea în față, în carne și oase, rețeaua de dezinformatori ai Securității!
Spre sfârșitul vieții, conștient că a fost și el manipulat în orb de oamenii Securității, Brucan a capitulat și a acceptat sinecura oferită de Adrian Sârbu la postul Pro TV, unde provoca indigestii oamenilor politici duminica, la ora prânzului, când le dădea note.
S-a stins, ce ironie a sorții!, după o intervenție chirurgicală, pe care a suferit-o la București. El, care se temea atât de mult să se lase operat în țară! Nu a mai apucat să vadă mascarada din Parlamentul României, în care s-a citit raportul Comisiei prezidențiale de condamnare a comunismului. Raportul la întocmirea căruia a contribuit fiul unui cominternist notoriu (Vladimir Tismăneanu, n.r.) și pe care l-a citit Traian Băsescu! Ar fi sesizat și el, desigur, că nimeni nu s-a gândit să condamne instrumentul cu ajutorul căruia comunismul a comis crimele. Așa se explică de ce torționari ca generalii Pleșiță, Stamatoiu, Bucurescu, Neagoe, Macri și câți alții, mai cunoscuți sau mai discreți, își văd liniștiți de viață, trăiesc retrași, ccu pensii babane, în vile comode din cartierele rezidențiale ale Bucureștiului ori de prin țări străine sau au murit liniștiți în patul lor, vegheați de familii.”
Episodul următor: Oamenii cu care Iliescu a condus România, de la activiști PCR, la foști securiști sau informatori, o adunătură de sub-mediocri ce-a căpușat România.
Profitorii tranzitiei (1) – Solid News
Profitorii tranzitiei (2) – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (3). – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (4).Dizidentul Mihai Botez și oamenii de la Europa Liberă, legăturile cu generalul Iulian Vlad, șeful Securității. Emil Cioran și negrii Franței – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (5) – Solid News
