Detalii interesante despre personaje influente în tranziția românească, jurnaliști celebri, miliardari, șefi de servicii secrete.
(Ion Cristoiu, Virgil Măgureanu, Horia Alexandrescu, Dumitru Tinu, Mugur Isărescu, George Constantin Păunescu, Dan Andronic, Gilda Lazăr, Cristian Unteanu, Fane Jeg)
SOLIDNEWS vă dorește un An Nou 2023 în care s-aveți parte de noroc și sănătate, ingrediente cu ajutorul cărora să treceți mai ușor prin evenimentele prognozate a fi cele mai complexe din ultimele decenii! Vă mulțumim pentru fidelitatea arătată în 2022, fapt ce ne-a proiectat printre cele mai credibile și traficate site-uri de analiză din România! La mulți ani!
SOLIDNEWS vă propune un serial despre o parte dintre oamenii ce-au condus haotic România sau au exploatat-o economic după 1989, așa cum îi descrie Eugen Mihăescu, grafician și membru de onoare al Academiei Române, fost politician la vârful puterii, colaborator timp de mai multe decenii al celor mai prestigioase publicații din SUA și Europa (sursa: volumul ”Între linii”, editura RAO, ediția 2016; formularea titlurilor din articole aparține redacției SOLIDNEWS).
Detalii interesante despre personaje influente în tranziția românească, jurnaliști celebri, miliardari, șefi de servicii secrete.
(Ion Cristoiu, Virgil Măgureanu, Horia Alexandrescu, Dumitru Tinu, Mugur Isărescu, George Constantin Păunescu, Dan Andronic, Gilda Lazăr, Cristian Unteanu, Fane Jeg)
Context: Revenit în țară după decenii de exil, trăind în Elveția și SUA, Eugen Mihăescu este cooptat în zona de consultanță a puterii postceaușiste, poziție din care îi cunoaște pe majoritatea celor ce-au stat la butoanele administrării treburilor în România.
(În 1992 Mihăescu citește cartea prestigiosului Jacques Seguela despre România, ”Zbor deasupra unui cuib de cocos” (cocos însemnând comuniști în jargonul francez), descoperind astfel felul în care erau percepuți în Franța câțiva dintre actorii noii puteri de la București, n.r.)
”Seguela scrie și despre un personaj misterios care, pe atunci, era șeful de cabinet al prim-ministrului și care a dispărut apoi ani de zile, ca să reapară pe post de jurnalist la Cotidianul Ziua și corespondent la Bruxelles în urma intervenției directe a Serviciului de Informații Externe: agentul sub acoperire Cristian Unteanu. Petre Roman l-a trimis pe Unteanu la Jacques Seguela a cărui campanie publicitară a contribuit la victoria lui Francois Mitterrand în alegerile prezidențiale, ca să-l convingă să accepte să fie consilierul său de comunicare. La prima întâlnire dintre cei doi, Seguela a observat că Unteanu își purta Rolexul invers și comentează: „Întotdeauna m-am ferit de indivizii care poartă ceasul răsucit spre interiorul încheieturii. Afectarea sau disimularea – două cusururi care mă oripilează – sunt singurele explicații ale acestui obicei absurd”. Francezul îl compară pe emisarul român cu „un copil privat de jucării care are ochii mai mari decât stomacul și visează să ia cu el toată vitrina societății lui Moș Crăciun”. Seguela, deja sceptic în privința românilor, pe care îi considera mincinoși și manipulatori, a fost întâi uimit și apoi scârbit de tupeul funcționarului Unteanu care, după ce s-a autoinvitat la Maxim pe banii gazdei sale, și-a permis să-i ceară de la obraz și servieta, pretextând că nu s-a gândit să-și ia o geantă în care să pună documentația primită la Paris. Servietă pe care nu a mai returnat-o niciodată. Specialistul francez în publicitate explică astfel refuzul său de a mai colabora cu Bucureștiul: „un șef de cabinet în misiune, fie ea și prima de acest gen, ar trebui să dovedească un minim de rezervă”. Apoi povestește și de ce a hotărât să rupă contractul cu românii, după ce revenise asupra primei sale decizii pentru că l-a cunoscut personal pe Roman: intermediarul desemnat de prim-ministrul, căruia Seguela nu-i dezvăluie numele, punea bețe în roate, tergiversând colaborarea la infinit, pentru că percepea și el un procent din afacere!
Nici cu opoziția nu e mai amabil autorul francez atunci când povestește următorul incident. În timpul vizitei la București, din aprilie 1991, Francois Mitterrand și-a exprimat dorința de a se întâlni cu reprezentanți ai opoziției. Doina Cornea, aleasă să conducă această delegație, nu a pierdut nici o clipă și, de cum s-a văzut în fața președintelui francez, a sărit la atac:
– Această țară nu este liberă!
Mitterrand nu și-a pierdut cumpătul:
– Iertați-mă, doamnă. Ați putea să coborâți vocea pentru un moment și să ascultați mulțimea care manifestează afară?
S-a făcut liniște și s-a auzit imediat freamătul popular care scanda: Iliescu – Mitterrand – asasini!
– Credeți cumva, dragă Doina, că o dictatură ar tolera așa ceva?”
L-am mai văzut sporadic pe Petre Roman și după ce a demisionat din funcția de prim-ministru. Când Ion Iliescu a desprins o bucată din FSN, formând partidul numit FDSN, care s-a transformat în PDSR, Petrică m-a rugat să-i fac afișele pentru campania electorală din 1992. Am acceptat și, într-un fel, acesta a fost cadoul meu de adio. Nici nu m-a întrebat care este onorariul meu. Colaborările mele cu diverse publicații românești au fost remunerate, în general, după posibilități: mai modest la Libertatea și la nivel occidental la trustul Expres, condus de Cornel Nistorescu și Mihai Cârciog. Politicienii români, în schimb, considerau că totul li se cuvine dar, paradoxal, aveau o atitudine de pomanagii: „Hai, mă Eugen! Fă-ne și nouă un afiș…” Ceea ce am apreciat însă la Iliescu a fost faptul că niciodată nu mi-a reproșat că am desenat posterele pentru cel care devenise adversarul său.
(…)
(În septembrie 1995 Iliescu este invitat în vizită oficială la Washington, iar Mihăescu, împreună cu Mugur Isărescu și Florin Georgescu, îl întâmpină la Baza Militară Andrews, unde urma să aterizeze avionul prezidențial. Printre jurnaliștii români se afla și Gilda Lazăr, de la România Liberă, o opozantă feroce a lui Iliescu, n.r.)
Președintele a sosit și n-a intrat bine în salonul de protocol că fost întâmpinat de microfonul jurnalistei. Iliescu, încântat că este interpelat de o femeie arătoasă, nu-și putea lua mâinile de pe ea. M-am enervat și i-am șoptit printre dinți:
– Ce-ați găsit la șopârla asta, domnule Președinte?
Iliescu nu mi-a răspuns, ci s-a mulțumit să râdă cu gura până la urechi.
Programul președintelui a fost destul de încărcat încă din prima zi. Nu-mi amintesc, și nici nu cred că are prea mare importanță, cu cine s-a întâlnit. Seara însă, i-am pomenit de jurnaliștii care îl însoțeau în delegație. Dacă tot acceptase să-i acorde un interviu reptilei de la România Liberă, ar fi trebuit să stea de vorbă și cu Dumitru Tinu, Horia Alexandrescu și Valentin Păunescu, adevărați corifei ai presei române.
– Orice președinte are un briefing cu presa după ce își încheie o zi de lucru importantă, am argumentat eu
— Ai dreptate, a zis Iliescu, să mergem să-i vedem!
Era aproape unsprezece noaptea, când am intrat în holul hotelului în care erau găzduiți jurnaliștii români. L-am găsit la bar pe Horia Alexandrescu, purtând, ca de obicei, o cravată splendidă. Stătea de vorbă cu viitorul său ginere, pe atunci foarte tânărul Dan Andronic. Surprins că Iliescu este dornic să-i vadă pe ziariști, Alexandrescu s-a oferit să-i cheme pe Tinu și pe Păunescu. Cei doi se retrăseseră deja în camerele lor, dar au apărut cu toții în scurt timp, ne-am instalat comod în fotoliile din holul hotelului și dialogul s-a pornit fără greutate. Eram foarte bucuros că, în fine, Iliescu stătea la taclale destins cu presa. El care, de obicei, era crispat și mereu în gardă când era vorba de mass-media și reprezentanții lor.
La un moment dat, Dumitru Tinu a amintit de „Patrulaterul roșu”. PDSR-ul era la guvernare fiind sprijinit, în Parlament, de Partidul Socialist al Muncii, de Partidul România Mare și de Partidul Unității Națiunii Române (PUNR), cu care semnase un protocol. În schimb, formațiunile numite naționaliste obținuseră câteva posturi de secretari de stat. Ziaristul de la Adevărul a început să-i reproșeze lui Iliescu faptul că tolerează o alianță cu Vadim Tudor, un politician acuzat de extremism. Președintele a dat atunci o replică neașteptată pentru mine:
– Ei, ce să-i faci? Rusia îl are pe Jirinovski! Vadim e și el Jirinovski al României! Fiecare cu al său!
Ca să vezi cum se scrie istoria! După ce ne-am despărțit de jurnaliști, i-am spus lui Iliescu:
– Aoleu, domnule președinte! Ce v-a venit să vorbiți așa? Ăștia vor reproduce cuvintele dumneavoastră în ziarele de mâine și vi l-ați făcut pe Vadim dușman!
– Eu am mai spus-o p’asta cu Jirinovski, dar n-a prins-o nimeni!
Am înțeles că Iliescu acceptase intenționat să-i întâlnească pe jurnaliști. Voia ca, prin intermediul lor, să se debaraseze de o alianță care îi devenise incomodă!
A doua zi era programată întâlnirea cu Bill Clinton.
(…)
Eu, în schimb, mă simțeam foarte aproape de ziariști și de multe ori m-am văzut nevoit să le iau apărarea. O dată, l-am scăpat pe fotoreporterul Ștefan Ioniță, zis Fane Jeg, din ghearele SPP-iștilor care, în fața mea, l-au smucit, l-au îmbrâncit și au încercat să-i smulgă camera. Bineînțeles că agenții nu înțelegeau de ce intervin să-i apăr pe „ăștia, care sunt dușmanii președintelui și trebuie să dăm cu ei de pământ?!” De altfel, Iliescu nu avea niciodată un dialog cu jurnaliștii. Venea în fața lor și le ținea un fel de dare de seamă, după care pleca. Ziariștii, la rândul lor, nu întrebau nimic pentru că se simțeau jigniți de atitudinea președintelui. L-am sfătuit zadarnic de câteva ori pe Iliescu să îi invite la Cotroceni, la o discuție informală, pe cei care conduceau redacțiile cotidienelor importante.
După o astfel de conferință de presă, am plecat foarte amărât spre casă. Am ieșit din palat pe poarta de la Leul și am luat-o pe jos pe lângă zidul de incintă, pe trotuarul de vizavi de Grădina Botanică. Ion Cristoiu, aflat într-o Dacie cu șofer, a oprit lângă mine și m-a întrebat:
– Ce faceți, domnule consilier, ați plecat pe jos?
– Da, îmi place să mă plimb, am răspuns.
– Da’ ce, nu v-a dat mașină?
– Nu, și nici nu mă preocupă.
– Îmi permiteți să vă duc undeva? N-am în fiecare zi ocazia să conduc un consilier prezidențial!
Nu-mi amintesc dacă imediat atunci l-am însoțit la redacție sau am profitat mai târziu de invitația sa. I-am mărturisit că eram un cititor fidel al editorialelor sale încă din 1990, când conducea ziarul Expres. Așa am început să merg la redacția Evenimentului Zilei. Nu numai că-mi plăcea atmosfera, care îmi amintea de cea din America, dar încercam să-i explic lui Cristoiu că nici atitudinea presei nu era corectă. Că nu încearcă deloc să se apropie de Iliescu și, fiind veșnic în atac, determină reacția agresivă a președintelui.
Cristoiu mi-a arătat redacția și mi l-a prezentat pe Dan Andronic – pe atunci foarte tânăr – un fel de scutier al său, Sancho Panza al lui Don Quijote. Aveam ceva în comun cu el, dacă tot mă credea toată lumea caricaturist: tatăl său desenase pentru România Liberă. Dan Andronic s-a lipit imediat de mine. Dorința sa de a ne împrieteni, insistența cu care încerca să se apropie de mine m-a pus pe gânduri și mi s-a părut că recunosc, în comportamentul său, antrenamentul de Ofițer Deplin Conspirat. Ani de zile mai târziu am realizat că instinctul meu nu mă înșelase. Cu toate astea l-am simpatizat din prima clipă fiindcă îmi părea curios ca un mânz care tropăie pe lângă un armăsar bătrân, plin de experiență. De aceea, într-o zi, l-am invitat să bem o cafea turcească la mine. Am plecat împreună de la redacție, dar, în ușă la Dante, surpriză! Agentul care păzea vila mi-a interzis să intru cu Andronic.
– Cum adică, nu e voie?! am întrebat eu gata să-mi pierd calmul. Hai, dom’le, înăuntru! i-am zis eu jurnalistului care paralizase în prag.
A doua zi, la Cotroceni, cu asta a deschis Iliescu discuția: cum de l-am dus pe Andronic, ziaristul de la Evenimentul Zilei, la Vila Dante?
– Da’ ce facem acolo, domnule Președinte? Ce e așa secret? Vindem droguri? L-am poftit la mine, am băut o cafea la mine acasă. Nu i-am arătat apartamentul dumneavoastră și nu l-am plimbat pe malul lacului. Sunt invitatul dumneavoastră acolo sau sunt prizonier și nu am voie să aduc pe nimeni?
N-am înțeles niciodată cum suporta Iliescu să fie persoană publică. El, care încerca să rămână cât mai departe de curiozitatea publicului, se afla, prin natura funcției, sub reflectoarele media. Ion Iliescu, în ciuda aparențelor de om deschis, popular, mediator și alte baliverne, este un individ profund discret, închis. Ca o broască țestoasă care își ascunde părțile moi. Sau, mai curând, ca o pisică pentru că încearcă să îngroape murdăria în nisip.
(…)
În Săptămâna Mare m-am trezit cu fiică-mea Daria la București trimisă de banca la care lucra, cred că atunci era la Societe de Banque Suisse. N-am întrebat-o niciodată ce afaceri avea de discutat, ci știam doar că avea întâlnire cu Guvernatorul general al Băncii Naționale, Mugur Isărescu. Cred că trebuia să se vadă cu mai mulți bancheri, dar în fine, când și-a terminat treburile ne-am întâlnit și am invitat-o să-mi viziteze locuința de la Dante. Pe drum, mi-a povestit că a ajuns la Banca Națională la ora fixată și a fost rugată să ia loc în anticamera guvernatorului. S-a așezat pe un fotoliu și a așteptat până i s-au lungit urechile. Ușa de la cabinet era deschisă și, în timp ce așteptarea ei părea că nu mai are sfârșit, l-a auzit pe Isărescu glumind cu secretarele. Într-un târziu a fost condusă la guvernatorul băncii. Auzind-o vorbind românește, Isărescu a devenit brusc mai atent, iar când Daria s-a prezentat a întrebat-o:
— Ești cumva rudă cu Eugen?
— Da, a răspuns Daria. Sunt fiica lui.
— Păi de ce n-ai spus asta de la început, don’șoară, că nu te mai făceam să aștepți!
Fiică-mea era amuzată și intrigată în același timp pentru că guvernatorul Băncii Naționale a României a lăsat-o să aștepte la ușă pe emisara unei bănci elvețiene importante, serioase, dar ar fi primit-o imediat pe fiica lui Eugen Mihăescu!
Cred că discutam mergând pe strada Heleșteului când, în fata noastră, s-a oprit un Volkswagen din care a coborât șoferul care s-a dus să deschidă ușa pasagerului din spate, un domn pe care l-am recunoscut imediat. Apoi, amândoi s-au îndreptat spre portbagaj pe care l-au deschis și au început să scoată dinăuntru tot felul de sacoșe. Domnul avea pe cap o pălărie de vânător și era înfășurat într-un amplu loden verde. Arăta ca un elvețian, ca să nu zic ca un ardelean, ceea ce, oricum, pentru mine e cam același lucru. Daria, care era proaspăt venită din Țara Cantoanelor și pentru care silueta din fața noastră era foarte familiară, se întoarce spre mine și zice:
– În fine, văd și eu un domn, un adevărat european, nu un „tovarăș”!
– Bine, zic. Hai să ți-l prezint!
Mă apropii cu ea de cei doi, îi salut și i-l prezint Dariei pe Virgil Măgureanu.
– Vai, ce plăcere! zice directorul SRI. Nu știam că aveți o fată atât de mare. Și e bancher? Unde? Ah, la Societe de Banque Suisse?! se minuna Măgureanu în timp ce în ochi i se aprindeau luminițe roșii.
După ce ne-am îndepărtat, Daria m-a întrebat curioasă:
– Și cine era domnul?
– Este directorul Serviciului Român de Informații!
N-am să uit niciodată uluirea care se citea pe fața ei. A rămas cu gura căscată. E adevărat că întotdeauna am fost trist pentru că Daria e frumoasă ca mine și inteligentă ca maică-sa, în loc să fie exact pe dos… Între noi s-a lăsat liniștea și am continuat să mergem tăcuți vreo câteva zeci de metri până am traversat bulevardul Kalinin, azi Mircea Eliade, când am auzit fâșâitul unei mașini care venea „la pas” după noi. Mi s-a părut cam ciudată chestia asta, să fiu filat atât de aproape pentru că mă îndrept cu o tânără spre Vila Dante. Chiar mă gândeam dacă Daria seamănă suficient de mult cu mine ca să nu zică ăștia că am adus acasă vreo puștoaică. De fapt, cât am stat în Primăverii m-au vizitat numai două femei: fiică-mea și fosta mea soacră, Nuți, în vârstă de peste 70 de ani. Mergeam amândoi, ca tot românul, pe mijlocul drumului și, când am simțit mașina foarte aproape, ne-am dat într-o parte, ne-am urcat pe trotuar, iar eu am întors capul să văd cine ne urmărește. Am dat cu ochii de autoturismul lui Măgureanu care a oprit lăsându-l pe directorul SRI să coboare. S-a îndreptat spre noi adresându-se Dariei:
– Nu știu dacă aveți planuri pentru noaptea de Înviere, zice. Dar eu voi merge la o mănăstire în apropiere de București și mi-ar face mare plăcere dacă ați accepta să mă însoțiți.
Asta se întâmpla pe la ora 5-6 după-amiaza și eu am intervenit spunând că ne vom sfătui, că nu știu cum vom putea ajunge până acolo.
– Vin eu să vă iau cu mașina, s-a oferit Măgureanu.
– Lăsați, venim noi și vă luăm de acasă.
După slujba de la miezul nopții, am ajuns pe malul unui lac, într-o vilă în care amfitrion era adjunctul directorului SRI, Gioni Popescu. Acolo toate femeile din familie pregătiseră masa de Paște cu nenumărate mâncăruri, atât de multe încât Daria mi-a mărturisit uimită că în viața ei n-a văzut atâtea feluri diferite și n-a gustat asemenea bunătăți. Pe vremea aceea eu posteam toată săptămâna și, după atâtea zile de pâine uscată și ceai, nu îndrăzneam să mănânc prea mult de frică să nu mi se facă rău. Daria, care nu avea asemenea probleme, era curioasă și pofticioasă, așa că s-a înfruptat din toate și după ochii ei rotunzi ai fi zis că a avut o revelație: i se părea că în România curge numai lapte și miere, iar ,,cornul abundenței” s-a revărsat peste noi. La un moment dat, printre atâtea antreuri (icre de somon, icre de crap, salată de vinete) s-a servit un fel de cremă extraordinară din care Daria a gustat puțin și mi-a spus:
– Ah, e foarte bună! Oare ce o fi?
– Asta e salată de creier de miel, am zis și am râs de fața ei lungă.
Cred că se gândea la câți miei au fost sacrificați pentru crema aceea.
Nici până astăzi nu știu exact dacă banchetul s-a ținut într-o casă care aparținea Serviciului Român de Informații, în care mâncarea fusese adusă de cucoane, sau era proprietatea lui Gioni Popescu. Nu puteai să mai știi ce era al lor și ce era al statului.
(…)
Relația mea cu Ion Cristoiu a devenit din ce în ce mai apropiată. Îl vizitam foarte des la redacția Evenimentului Zilei. Ca să ajung la el, parcurgeam un coridor lung din Casa Scânteii (nu mi s-a părut niciodată potrivit noul nume de Casa Presei Libere) și intram în ultimul, sau penultimul, birou pe stânga. Parcă văd și acum cât de mult fuma! Avea pe masă întotdeauna trei sau patru pachete desfăcute, își aprindea o țigară după care, aflat într-o veșnică agitație, o uita în scrumieră și lua alta.
Cum și eu proveneam din presă, îl admiram pe Cristoiu pentru că scria bine. Mi se părea că are un talent înnăscut pentru a descoperi miezul lucrurilor. Era un bun diagnostician. Citindu-i editorialele îmi recunoșteam propriile impresii clar transpuse în cuvinte. Ca și mine, Cristoiu era un „Gică Contra” din naștere și înțelegea imediat unde greșeau cei aflați la putere. România era, în viziunea jurnalistului – ca și a mea – un sat fără câini în care fiecare făcea ce voia. Iar eu eram conștient că de vină era chiar Iliescu, pentru că aceasta era una din tehnicile sale: îl lăsa pe fiecare să-și facă mendrele.
După înfrângerea lui Ilie Năstase și după ce am fost nevoit să suport reproșurile președintelui, mă simțeam din ce în ce mai stingher la Cotroceni. Probabil că, citindu-i zilnic editorialele din Evenimentul Zilei, devenisem foarte atras de personajul Ion Cristoiu. Nu-l vedeam nici slinos, nici pletos, nici umflat, ci mi se părea că descopăr în el scriitorul care n-a fost niciodată – forțat să facă jurnalism — dar care ar fi putut fi el însuși un erou în această comedie umană, un mic Balzac ale cărui pagini, crâmpeie de imagini, contribuiau la completarea mozaicului general. Așa că, atunci când Cristoiu m-a invitat să-l însoțesc într-un weekend la Costinești, pe malul mării, am acceptat imediat. Jurnalistul trebuia să participe la un seminar sau simpozion, iar eu am decis să profit ca să revăd litoralul pe care îl vizitasem ultima oară, împreună cu tata, pe la începutul anilor ’90.
În vinerea în care trebuia să plecăm, cu doar două ore înainte, am primit un telefon de la „Nicușor” Nicolaescu, care mă anunța că președintele mă aștepta după-amiază ca să-mi prezinte un fotograf francez, ce urma să-i facă portretul pentru afișele electorale. Bineînțeles că m-am înfuriat. Mă văzusem joi cu Iliescu și nu-mi spusese nimic, iar acum mă anunța prin ușier de întâlnire. Adică pocnea din degete și eu gata, ca un cățel dresat, trebuia să mă prezint la ordin! Ce fotograf? Ce nevoie avea de unul din Franța? Sigur, era vorba și de ego-ul meu. Doar eram omul care, cel puțin în teorie, răspundea de imaginea viitorului candidat, iar el nici nu s-a gandit să mă consulte și, să mă prevină de intențiile sale. Eram nemulțumit și pentru că că fotograful era adus de un personaj foarte controversat de la Paris. Așa că i-am zis secretarei:
– Doamnă, îmi pare foarte rău, dar mă anunțați prea târziu. Eu mi-am făcut un program în acest weekend și urmează să plec din București. Spuneți-i președintelui că nu pot veni astăzi și îl voi vedea luni când mă întorc înapoi.
– Ăăă.. Bine!… O să vedeți… ce o să vedeți! s-a bâlbâit amenințător madam Nicușor. Cu alte cuvinte: Cum, dom’le, ești nebun?Te cheamă președintele și tu nu ai timp?!
Am plecat cu Cristoiu care conducea o Dacie. Părea destul de nesigur, parcă era șofer începător. Nu prea îmi inspira încredere așa crispat și mic, pierdut în spatele volanului. Dar eu eram nerăbdător să revăd peisajul care m-a urmărit în toți anii emigrației: Bărăganul și linia orizontului nesfârșită, a cărei întindere era intersectată doar de oblica desenată de cumpăna fântânii. Admirând câmpia, mă gândeam că formăm un cuplu ciudat: eu, fiul unui orășean, născut în plin București, pe macadam, și el, fiul unui țăran – deși priveam aceleași lucruri, aveam perspective diferite.
La un moment dat, ne-am pierdut. În loc să o luăm la dreapta am mers înainte și ne-am rătăcit. Culmea e că eu am fost cel care a observat, după soare, că nu ne mai îndreptăm în direcția bună. Așa că ne-am oprit în primul sat, în dreptul unei cârciumi, unde, sub un umbrar, erau adunați niște țărani cu țoiuri în față. Parcă intrasem direct în Moromeții lui Marin Preda, cu mașină cu tot. Când au văzut că teuf-teuf Dacia s-a oprit în fața lor, țăranii s-au ridicat și s-au apropiat de noi. Iar în momentul în care l-au recunoscut pe Cristoiu, care apărea des la televizor, s-au repezit spre noi plini de entuziasm. Au înconjurat mașina și s-au așezat pe ciuci. Cristoiu nu s-a dat jos la ei, ci a coborât geamul și, ținându-și cotul afară, i-a întrebat de la înălțimea autoturismului care este drumul spre mare. Țăranii ne-au explicat repede, nu ne îndepărtasem decât vreo zece kilometri, după care l-au întrebat avizi pe jurnalist:
– Spuneți-ne, domnule Cristoiu, noi cu cine să votăm? Că noi votăm pe cine ne spuneți dumneavoastră.
Așa mi s-a confirmat influența nemaipomenită pe care o avea presa în acea vreme. Cristoiu s-a schimbat dintr-odată: nu mai era țăran ca ei, ci un boier care le vorbea de sus, din trăsurică. Deloc jenat, plin de el și enigmatic ca un fel de sfinx, le-a răspuns:
– Întrebați-l pe dânsul! adică pe mine.
– Nu vrem să-l întrebăm pe dumnealui! Vrem să ne spui mata și noi vom face întocmai!
– Votați și voi cum vă îndeamnă conștiința. Eu nu vreau să vă influențez, a fentat Cristoiu care era pro-Constantinescu.
– Da’ dați-ne un sfat! insistau țăranii. Noi nu știm dacă ce gândim este bine.
Atitudinea lor îmi amintea de părinții colegilor mei de facultate veniți de la țară să-și vadă copiii bursieri în capitală. Îmi amintea de teama lor de a atinge întrerupătoarele, butoanele aparatelor electrice, ca nu cumva să strice ceva. Între cel care știe ceva și cel care nu știe, există un raport de sumisiune. Țăranii îi cereau ajutor lui Cristoiu care știa, iar el se eschiva. Discuția aceasta la care asistasem a fost pentru mine foarte concludentă. Am înțeles ce fel de om este Ion Cristoiu: un om care nu se angajează complet niciodată, ci își lasă o portiță de scăpare prin care, ca o vulpe, semnalizează cu coada că face la stânga și el o ia la dreapta. Atunci am avut un frison în fața evidenței, dar nu am reacționat, am continuat alături de el drumul spre mare. Acolo ne-am despărțit, Cristoiu s-a dus să-și țină conferințele, și ne-am revăzut pe drumul de întoarcere. Dar scena petrecută în satul din Bărăgan m-a făcut să-l privesc pe Cristoiu cu alți ochi și a pus într-o cu totul altă lumină motivul pentru care jurnalistul îl ura atât de tare pe Iliescu. În anii ’90, președintele și apropiații săi s-au gândit că le-ar prinde bine un cotidian, un organ de propagandă. Au înființat Dimineața, iar atunci când a fost să aleagă un jurnalist care să conducă ziarul, cineva l-a propus pe Ion Cristoiu. Auzind numele, Iliescu a pus o întrebare care imediat a ajuns și la urechile celui interesat:
– Nu e cam „Nicușorist”? a zis președintele vizând relația dintre jurnalist și Nicușor Ceaușescu, de parcă Iliescu n-ar fi fost înconjurat de peceriști și uteciști.
Nici nu cred că președintele vedea în asta un real inconvenient, ci pur și simplu avea în minte un alt redactor-șef. Protejata lui se numea Carmen Firan, o femeiușcă în care urlau hormonii și care umbla să se căpătuiască și până la urmă a reușit după ce Iliescu pasat-o lui Augustin Buzura, iar acesta, într-un târziu, a trimis-o Ia Centrul Cultural de la New York. Dar Ion Cristoiu nu a uitat ce a zis Iliescu de el și s-a răzbunat în toate editorialele sale.
După călătoria de la mare, am privit cu alți ochi și atitudinea pe care o avea Cristoiu față de Emil Constantinescu. Îmi amintesc că l-am văzut o dată pe contracandidatul lui Iliescu stând cuminte, cu mâinile pe genunchi, așteptând ca la dentist pe culoarul Casei Scânteii ca să intre la redactorul-șef al Evenimentului Zilei. Cristoiu m-a primit și mi-a spus plin de el:
– Ați văzut cum așteaptă la ușă cel care s-ar putea ca mâine să ajungă noul Președinte al României? V-am primit pe dumneavoastră înaintea sa!
– Am văzut, domnule Cristoiu. Dar mâine, când va ajunge stăpân la Cotroceni, n-o să vă mai răspundă la telefon.
Îmi amintesc cum a rămas Cristoiu auzindu-mă: tablou! Iar eu i-am spus lui ceea ce credeam în adâncul sufletului: că Iliescu era condamnat să piardă alegerile pentru că cei care îl susținuseră până atunci, „securicii”, au decis să-l lase din brațe. Poate că erau sătui să fie veșnic în concurență cu protejații lui Iliescu. Nu știu ce nu le dăduse președintele sau cum împărțise prăjitura revoluției și acum urma să plătească.
Nu numai dialogul dintre Cristoiu și țăranii din satul pierdut în Bărăgan mi s-a întipărit în minte. Tot atunci, când rătăceam prin câmpia plină de praf, ne-am întâlnit cu un atelaj unic. Doi țărani mânau caii înhămați la o căruță căreia i se rupsese o roată din față. Scoseseră spițele și acum înaintau într-o rână mergând pe butuc. Moleșiți de căldură, lăsau căruța să o ia spre dreapta și, când ajungeau pe buza șanțului, biciuiau caii care trăgeau înapoi spre mijlocul drumului. Așa că înaintau șontâc-șontâc, desenând în asfalt o dâră în zigzag. M-am întors spre Cristoiu și i-am spus:
– Vedeți, domnule Cristoiu, asta este România: merge în trei roți, în zigzag.
– Da, zice Cristoiu din Găgești, da’ merge!
(…)
(Într-o zi din 1996, Mihăescu își invită tatăl să ia masa împreună la restaurantul hotelului Lido, loc în care în acea vreme se întâlneau oamenii implicați în jocurile de putere, n.r.)
Am decis să-l duc la Lido pentru că era singurul restaurant pe care îl găseam mai bun la ora aceea. Era „cantina” mea când veneam la București. Acolo am comandat tot felul de bunătăți, o cină copioasă. Taică-meu era foarte mândru să fie tratat ca un oaspete de seamă. La un moment dat însă m-am temut să nu i se facă rău văzându-l poftă mănâncă din toate. În sală cu noi, dar „mai la fereală”, se aflau câteva personalități ale vieții publice, adunate într-un separeu. Îmi amintesc cu siguranță de frații George și Viorel Păunescu și de Viorel Hrebenciuc, care era pe atunci secretar general al Guvernului. Văzându-mă, proprietarul hotelului, George, s-a apropiat de masa noastră și eu i l-am prezentat lui taică-meu.
– Aș vrea să vorbim dacă ai un moment liber, a zis Păunescu după câteva amabilități.
– Domnule George, acum sunt cu tata, dar văd că veți sta mai mult timp pe aici. Cum terminăm desertul îl conduc acasă și mă întorc ca să discutăm în liniște.
Păunescu s-a îndepărtat și atunci am văzut că tata rămăsese cu prăjitura în linguriță:
– Îl cunoști pe George Păunescu?! a șoptit el uimit.
– Da, i-am răspuns eu amuzat.
L-am dus apoi acasă și, când m-am întors, George a intrat direct în subiect. Mi-a spus că ar fi foarte interesat să devin – și aici cred că a folosit termenul din limba engleză – advisor-ul său pentru relațiile cu America. Știa că am multe cunoștințe în presa de la New York și, dacă aș fi acceptat să-l ajut acolo, el m-ar fi răsplătit pentru oboseală. Cred că a pomenit ceva și de un cont în Insulele Caiman în care să-mi depună fondurile necesare pentru a organiza întâlnirile cu personalități americane marcante. Cererea lui m-a făcut să zâmbesc pentru că ales eram sigur că are cunoștințe nemaipomenite peste ocean, mai ales la
Washington, așa cum avea să se dovedească mai târziu, când a fugit în
SUA să-și caute de sănătate la spitalul din Bethesda. De ce ar fi el nevoie de mine? Îmi era foarte clar că mă vrea pentru că sunt consilierul lui Iliescu. Dar atunci am spus zâmbind cu subînțeles:
– Cu mare plăcere, domnule Păunescu. După cum vă dați seama, i-am zis eu fără să clipesc, Iliescu va pierde alegerile la toamnă și eu mă voi întoarce la planșeta mea, la New York. Atunci voi fi liber să vă ajut prietenește, fără bani.
Chestia asta nu i-a plăcut deloc pentru că orice român crede că nu ești serios dacă nu-i fixezi un preț pentru un serviciu. N-ai tarif, nu faci doi bani! Îmi amintesc ce ne spunea și maestrul Baba când eram studenți: „Când vă duceți la vreo întâlnire galantă, vindeți-vă și cămașa din spate și duceți-i domnișoarei flori, dar nu-i dăruiți vreun tablou. Orice operă de artă dată pe gratis atât valorează: nimic!” Am continuat să-i explic lui Păunescu de ce m-aș afla într-o situație de incompatibilitate dacă aș accepta oferta sa generoasă. Nu puteam să lucrez pentru el atâta timp cât eram consilier la Președinție. N-aș fi putut nici practic, pentru că eram mai tot timpul la București. Patronul de la Lido s-a lămurit și, văzându-mă atât de convins că Iliescu merge la pierzanie, mi-a povestit o întâmplare petrecută cu puțin timp în urmă.
Evgheni Primakov, ministrul de externe al Rusiei, a venit la București pentru a parafa tratatul negociat cu România. A venit cu un avion special direct din China, unde îl însoțise pe Boris Elțîn într-o vizită oficială. La aeroport l-a așteptat omologul său, Theodor Meleșcanu, care i-a spus că Iliescu nu poate semna tratatul pentru că mai are niște modificări de făcut. Ca de obicei, „profesioniștilor” noștri din diplomație nici nu le trecea prin cap că nu se procedează așa. Furios că nu a fost prevenit din timp ca să nu mai facă efortul de a ajunge la București în loc să se oprească acasă la Moscova, ministrul rus a refuzat să fie găzduit într-o vilă de protocol și a cerut să fie condus la hotelul Lido.
– Și m-am trezit, hodoronc-tronc, cu ministrul de externe al Rusiei aici, domnule Mihăescu! mi-a zis Păunescu amuzat. Nu numai atât! Negociatorul, care fusese trimis de la Moscova pentru același tratat, a locuit tot la noi. Primakov știa și ne-a cerut să-i dăm de mâncare exact ce îi servisem funcționarului său pentru că acesta îi povestise că a fost foarte bun. Viorel, frati-meu, o băgase pe mânecă. Cine naiba mai știa ce mâncase rusnacul? Așa că m-a sunat disperat, eu am venit aici și am pus personalul să caute prin toate notele de plată.
Cred că Primakov s-a simțit bine la Păunești dacă le-a povestit ce farsă idioată i-au jucat oficialii români. Iar la plecare le-a zis printre dinți: „Ăsta – adică Iliescu – o să mai fie președinte la toamnă doar dacă mi-oi vedea eu ceafa!”
(va urma)
Profitorii tranzitiei (1) – Solid News
Profitorii tranzitiei (2) – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (3). – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (4).Dizidentul Mihai Botez și oamenii de la Europa Liberă, legăturile cu generalul Iulian Vlad, șeful Securității. Emil Cioran și negrii Franței – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (5) – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (6) – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (7) – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (8) – Solid News
