Se pare că fiecare zi aduce noi afirmații conform cărora un „acord” SUA-Iran așteaptă doar semnarea. Așa cum se întâmplă adesea, mediatorii (pakistanezi și qatarezi) speră să gestioneze ambele părți, spunându-i uneia că cealaltă parte este gata de un acord, când de fapt nu este cazul de așa ceva, mai ales într-o atmosferă de neîncredere totală. Prin aceste mijloace, mediatorii speră să împingă lucrurile către un acord final. Este o tactică familiară, dar una care duce adesea la confuzie și neîncredere – mai degrabă decât la soluționarea sperată.
„Planul” are, în acest stadiu, doar doi piloni centrali: „redeschiderea” Strâmtorii Hormuz de către Iran (în termenii Iranului) în schimbul ridicării blocadei navale americane și – la o dată ulterioară – o înțelegere că diluarea uraniului îmbogățit cu 60% al Iranului va fi abordată în schimbul încetării sancțiunilor.
A spune că diavolul se ascunde în detalii ar fi eufemismul anului. Iranul înțelege că mesajele principale ale lui Trump, care prezintă un „acord iminent”, sunt menite, în primul rând, să mențină piața bursieră americană în creștere și contractele de petrol tranzacționate mult sub prețul de livrare al petrolului fizic. Și, în al doilea rând, să ascundă faptul că Trump ar putea căuta o modalitate plauzibilă de a pune capăt războiului prin încheierea unui acord rapid și incomplet, care, cel mai probabil, ar fi în mare parte în termenii Iranului.
Toate celelalte chestiuni — inclusiv detaliile cruciale ale oricărui acord nuclear — ar fi amânate.
Trump dorește din partea Iranului o concesie inițială pe care să o poată saluta ca o victorie vizibilă – și una care să mulțumească și piețele. Dar Iranul nu își va schimba influența militară și, cu siguranță, nici dominația strategică pe care a obținut-o în război, nici situația din Hormuz, pentru asigurări vagi din partea mediatorilor. Iranul nu are încredere în SUA nici măcar o iotă.
Ali Akbar Velayati, consilier principal al liderului suprem al Iranului, observă:
„Istoria mărturisește că toți cei care au venit în căutarea dominației, de la Alexandru la Ginghis Khan și Trump, au sfârșit în cele din urmă prin a se dizolva în inima civilizației iraniene antice. De data aceasta, linia roșie a Iranului este clară: hârtiile și semnăturile în sine nu reprezintă o garanție. Garantul tangibil al supraviețuirii acordului este Strâmtoarea Hormuz.”
„Căci geografia nu minte. Ea este judecătorul final asupra fiecărui legământ scris pe hârtie.”
sursă: conflictsforum.substack.com
