Autor: Aurel Badea
Pornind de la mărturisirea de credință a Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania
„Cred în scânteia divină a omului și în capacitatea lui de a înfrânge răul din lume, cred în frumusețea, bunătatea și adevărul său, în putința lui de a se depăși până la jertfă și sfințenie, cred în libertatea, în forța creatoare, în iubirea, lacrima și bucuriile lui. Cred în vigoarea și trăinicia neamului meu, în ascendentul său spiritual asupra istoriei, cred într-o pace finală a omenirii. Mai cred în omenia lui Dumnezeu și în talentul creierilor de a-mi inspira duioșii natale.”
— Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania
Uneori, un articol își încheie misiunea în clipa în care este publicat.
Alteori, adevărata lui viață începe abia după aceea.
Alaltăieri Solid News publica un editorial inspirat de una dintre cele mai tulburătoare mărturisiri de credință lăsate românilor de Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania.
Nu mi-am imaginat însă că ecoul lui avea să vină atât de repede.
Și, mai ales, că va veni tocmai din Maramureș.
În dimineața praznicului Sfinților Apostoli Petru și Pavel, în redacție a sosit mesajul unui călugăr maramureșean.
L-am citit o dată.
Apoi încă o dată.
Și, cu fiecare lectură, aveam tot mai puțin sentimentul că citesc o apreciere adresată unui articol.
Aveam sentimentul că asist la o întâlnire.
La una dintre acele întâlniri pe care numai Dumnezeu le poate face posibile.
La o îmbrățișare peste timp.
Nu între doi oameni.
Ci între două suflete care mărturisesc același Hristos.
Bartolomeu Anania nu mai este printre noi.
Dar cuvintele lui trăiesc.
Iar călugărul maramureșean le-a primit nu doar cu mintea, ci cu inima.
Citindu-i mesajul, am avut impresia că nu dialoghează cu autorul acestor rânduri.
Dialoghează cu Bartolomeu Anania.
Îl îmbrățișează.
Îi spune, peste ani, fără să o rostească direct:
„Părinte, cuvintele pe care le-ați lăsat nu s-au stins. Ele încă nasc credință. Încă ridică oameni. Încă aprind candele. Încă dau curaj celor care nu și-au pierdut nădejdea.”
Poate că aceasta este cea mai mare biruință pe care Dumnezeu o dăruiește marilor mărturisitori.
Să continue să vorbească și după ce au plecat dintre noi.
Nu prin monumente.
Nu prin elogii.
Ci prin oameni.
Prin suflete.
Prin ierarhi care înțeleg că moștenirea unui mare păstor nu se păstrează în biblioteci.
Se păstrează în viață.
Bartolomeu Anania nu poate fi înlocuit.
Nu poate fi copiat.
Dar testamentul lui spiritual nu a rămas singur.
El își găsește ecou ori de câte ori un om are curajul să spună, asemenea lui:
„Cred.”
Și poate că nu este întâmplător că acest răspuns vine tocmai din Maramureș.
Pentru mine, Maramureșul și Dobrogea sunt cele două mari altare vii ale României.
Dobrogea este pământul pe care Sfântul Apostol Andrei a sădit pentru prima dată sămânța Evangheliei.
Maramureșul este locul în care această sămânță a rămas vie.
Acolo credința nu este doar predicată.
Este trăită.
Se vede în bisericile de lemn.
În troițele de la răscruci.
În bătrânii care încă își scot pălăria și își fac semnul crucii când trec pe lângă o biserică.
În copiii care învață rugăciunea înainte de alfabet.
În familiile care încă își așază viața sub binecuvântarea lui Dumnezeu.
Nu este puțin lucru să fii chemat să păstorești un asemenea ținut.
Nu este doar o demnitate.
Este o cruce.
Este o răspundere.
Este obligația de a păstra vie flacăra pe care generații întregi au apărat-o cu rugăciune, cu lacrimi și, uneori, cu sânge.
Citind mesajul călugărului, m-am gândit că poate aceasta este cea mai mare bucurie pe care Bartolomeu Anania ar putea să o aibă privind din Împărăția lui Dumnezeu.
Să vadă că mărturisirea lui nu s-a încheiat odată cu viața sa.
Că există oameni care nu îi repetă cuvintele din obligație.
Ci le transformă în propriul lor crez.
Nu îl urmează ca pe un om.
Îl urmează în credință.
Poate că aceasta este adevărata moștenire a unui mare ierarh.
Nu admirația.
Ci continuitatea.
Praznicul continuității
Nu este deloc întâmplător că această îmbrățișare peste timp se petrece în ziua în care Biserica îi prăznuiește pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel.
Doi oameni foarte diferiți.
Un pescar.
Un cărturar.
Unul impulsiv.
Celălalt profund.
Unul care L-a tăgăduit pe Hristos.
Celălalt care i-a prigonit pe creștini.
Și totuși, Dumnezeu i-a făcut pe amândoi stâlpi ai Bisericii.
Aceasta este frumusețea credinței.
Dumnezeu nu caută oameni fără greșeală.
Caută oameni care se ridică.
Oameni care se întorc.
Oameni care au curajul să spună din nou:
„Cred.”
Poate că acesta este și adevăratul înțeles al praznicului de astăzi.
Credința nu se moștenește ca un titlu.
Nu se transmite prin funcții.
Nu se păstrează prin decrete.
Ea trece din inimă în inimă.
Ca o candelă aprinsă.
Ca o îmbrățișare.
De la Apostolii Petru și Pavel la urmașii lor.
De la Sfântul Apostol Andrei la poporul român.
De la Bartolomeu Anania la cei care, astăzi, mărturisesc același Hristos.
În această zi sfântă, imaginea care rămâne în suflet nu este aceea a unui articol și nici aceea a unei scrisori.
Este imaginea unei îmbrățișări.
O îmbrățișare peste timp.
Între Bartolomeu Anania și călugărul maramureșean.
Între un testament și un răspuns.
Între o mărturisire și o continuitate.
Și poate că tocmai aceasta este speranța noastră.
Că lumina nu s-a stins.
Ea merge mai departe.
Iar câtă vreme va exista măcar un român care va rosti cu toată ființa lui „Cred”, România nu va rămâne niciodată fără suflet.
