Știți că am un cui enorm împotriva părinților care își lasă copiii să se îngrașe nepermis. Am fost obez timp de decenii și știu cât de greu mi-a fost să slăbesc și să susțin o greutate cât de cât normală.
Dacă sunteți genul de părinți imbecili ce tolerează obezitatea la propriii copii, dacă sunteți inerți când bagă în ei o șaorma întreagă, băiatul din video-ul de mai jos vă explică clar care e problema:
Când telefonul mobil devine pumnal
Franta a interzis recent in premiera europeana accesul copiilor sub 15 ani la retelele sociale. Pana si comunistii din Vietnam, de altfel o tara superba si smart, au de gand sa faca repede aceasta miscare.
In Romania, ciu-ciu, canci, nexam, ne intereseaza mai mult pe unde si-a facut bou-vagonul de Miruta concediul.
Alienarea sociala din mediul online a copiilor si adolescentilor este un flagel atat de pervers, incat situatii precum cea de mai jos pot oricand sa apara.
Acum o lunǎ, o comunitate liniștită din Meerstad, lângă Groningen (Olanda), a fost zguduită de o dublă crimă. O adolescentă de 15 ani a fost arestată pentru că și-a ucis ambii părinți, Johan Enting și Mathilda Diemel (ambii în vârstă de 53 de ani), în locuința familiei.
Cum a aflat Politia? Pai, simplu: adolescenta si-a pozat parintii ucisi si a trimis pozele prietenilor pe un grup de whatsapp al scolii.
Chiar si câinele familiei, un Golden Retriever, a fost înjunghiat, dar a supraviețuit atacului.
Adolescenta se confrunta de mult timp cu probleme de identitate. Aceasta ar fi oscilat între a se identifica drept băiat (transgender) și, ulterior, ar fi adoptat un comportament de “therian” (persoană care se identifică spiritual sau psihologic cu un animal), comportându-se ca un câine.
 |
Colegii de şcoalǎ au descris episoade în care fata purta urechi și coadă de câine la școală sau lătra pe holuri. Vecinii spun ca fata obisnuia sa stea seara ascunsa in tufisuri si sa sara din ele pe neasteptate latrand cand treceau pe acolo oameni.
Fapta e consumată, părinții sunt deja reci, ea e la ospiciu și Justiția olandeză va decide ce și cum.
Ce cred eu? Păi, e meritat că părinții sunt reci acum. O să sune malefic, dar, frate, având în vedere vârsta lor, 53 de ani ambii, înseamnă că fata a fost făcută târziu, cam pe la 38 de ani, deci înseamnă că erau „părinți bătrâni”, cum se spune, deci mai înțelepți totuși (aparent) decât o garnitură de părinți la începutul vieții.
Deci nu au nicio scuzǎ cǎ nu au intervenit imediat cu terapie specializatǎ. În societăți extrem de liberale precum cea din Olanda, linia fină dintre respectarea autonomiei copilului și intervenția forțată de urgență este extrem de greu de navigat pentru orice părinte, indiferent de vârstă. Dar…
Dar, bă, nene, futu-i Olanda și libertățile și marijuana și dezvoltarea personală a mă-sii, cum căcat, bă, ca părinte, nu intervii în viața copilului tău cu terapie și specialiști, când vezi că în nici doi ani fata ta trece de la a se crede băiat la a se crede câine?
Utilitatea telefonului e una, dar mai avem şi perspectiva nocivitǎții lui
În nici 20 de ani, umanitatea a trecut cu viteză cosmică prin etape tehnologice imense. În 2007, ne bucuram de primul iPhone – de atunci, au apărut aplicații, rețele de socializare, cloud-uri, AI. Telefonul a devenit o vulnerabilitate.
Escroci jegoși practică sextortion cu cei mai slabi dintre noi. Sau, dacă nu sunt șantajisti, sunt criminali sub acoperire și îi îndeamnă pe cei aflați în criză chiar să își ia viața:
 |
 |
Alienarea socială în rândul adolescenților în mediul online își are rădăcinile într-o deconectare profundă de realitatea biologică sau socială de zi cu zi.
Cu largul concurs al miserupismului pǎrinților.
Mediul virtual oferă un spațiu de siguranță aparentă unde tinerii își pot construi avataruri, identități alternative sau pot adera la micro-comunități extrem de nișate, care le validează instantaneu cele mai neobișnuite trăiri.
Această validare rapidă prin algoritmi, aprecieri și comentarii creează o dependență psihologică puternică, izolându-i treptat de interacțiunile din lumea fizică, care implică un efort emoțional real, gestionarea respingerii și adaptarea la norme sociale comune.
Atunci când un adolescent petrece majoritatea timpului într-o bulă digitală unde excentricitățile sau vulnerabilitățile sale sunt nu doar acceptate, ci și amplificate de algoritmi concepuți să mențină atenția, lumea reală începe să pară fadă, ostilă sau complet de neînțeles.
Apare astfel un sentiment acut de neapartenență față de familie, școală și comunitate, deoarece standardele și ritmul societății fizice nu pot concura cu flexibilitatea și intensitatea lumii virtuale.
Această prăpastie adâncește neîncrederea în sine și alimentează o formă de autism social secundar, în care tânărul se simte înțeles doar în spatele unui ecran, devenind un străin în propria casă sau în propria clasă și dezvoltând resentimente față de o realitate pe care nu mai știe cum să o trǎiascǎ.
Mobilul nu e bona ta digitalǎ, ca sǎ scapi de copil
Ce e de făcut, Liviule? Ca tu le știi pe toate, veți zice. Nu le știu pe toate. Sunt și eu speriat de schimbările de zi cu zi. Ștefan a început să folosească ChatGPT sub supravegherea mea, ÎNCĂ suntem la nivelul la care avem încredere în el, dar, evident, n-am performat în meseria de investigații 28 de ani ca să încep de acum să am încredere TOTALǍ chiar în orice sau oricine, fie el și băiatul meu, mai ales dacă discutăm de UN COPIL de 10 ani.
 |
Deocamdată, lucrurile stau bine. Ieri, Ștefan a cerut voie pentru o aplicație de iPad să își rafineze îndemânarea la desenat. Dar săptămâna trecută a sărit calul cu un joc și i-am atras atenția că la următorul derapaj îl „ard” și i-l șterg. E un proces continuu, dar, iar zic…
Nu cred că, totuși, discutăm de mari filosofii, prieteni, tot asta rămâne soluția: părinții trebuie să fie prezenți în mod activ și conștient în viața copiilor, pentru a le construi o punte solidă între lumea digitală și cea reală.
Nu îi feriți total de expunerea la tehnologie, o să îi handicapați în relația cu viitorul imediat, în nici trei ani, cu dezvoltarea AI și a roboților umanoizi, lumea noastră va arăta cu totul altfel.
Dar nici nu îi lepădați telefonului mobil, ca să scăpați de ei, pentru ca e meci cu Steaua sau pentru că numai așa stau cuminți.
Tiktok sau Insta nu-s bone digitale. Minecraft nu e părintele copilului vostru.
Trebuie impuse limite clare privind timpul petrecut în fața ecranelor. Nu negociate cu ei.
Când aud asta că „am negociat” mor de nervi. Ce să negociez, bă, EU, părinte matur, cu un paparici de 11 ani care are creierul necopt? Ce e de negociat în fața pericolului dependenței?
Dacă aveți adolescenți, băgați-i la activități sportive, voluntariat, hobby-uri practice sau călătorii care să le ofere acea dopamină și validare pe care altfel o caută în comunitățile online.
Și mai faceți ceva, ascultați-i fără să-i judecați imediat, creați acasă un spațiu de siguranță emoțională ca el să își poată exprima cu încredere neclaritățile, anxietățile sau crizele de identitate fără teama de a fi respins sau ridiculizat.
Și mai faceți ceva, da, da, e un proces continuu: puneți, bre, mâna sau burta pe mobil și faceți și cu voi o alfabetizare digitală, căci deja ritmul societății și evoluția AI o impun. Nu vă cere nimeni să vă jucați Roblox, dar să știți cu ce se mănâncă AI, cum poate fi incredibil de util, și deopotrivă de nociv, e musai ca de voie bună.
Da, nociv. Ia citiți mai jos:
 |
AI poate fi incredibil de folositor și pentru copii, dar trebuie să învățați și voi, părinții, când poate deveni o otravă.
Mai discutǎm pe tema asta.
Până atunci, vă rog să nu uitați, cei ce mă citiți free, că e de rahat acest lucru. Nu cred că 26 de lei în 2026 e o sumă mare, pe bune.
Am lăsat azi acest text de mai sus la liber, tocmai pentru că, din bun simț, cred că trebuie citit de cât mai mulți părinți, și e fapta mea bună pe ziua de azi. Dar nu fiți țărani, nici voi nu lucrați gratis la job.
Apăsați subscribe! Dacă plătiți pe un an în avans, vă trimit moca toate cărțile mele semnate.
Un text pe care aş vrea să vă OBLIG să îl citiți (de-aş putea)
de Valer Simion Cosma
De câțiva ani trăim cu sentimentul că lumea pe care o cunoșteam se destramă. Mai întâi pandemia, apoi războiul din Ucraina, genocidul din Gaza, bombardarea Iranului de către SUA și Israel, urmată de riposta acestuia și efectele asupra pieței globale a petrolului. Criză după criză, fiecare prezentată ca fiind fără precedent și fiecare însoțită de același mesaj: trebuie să ne obișnuim cu sacrificiul, vin vremuri grele. Ba pe la noi ni se mai și zice că am fi huzurit și că acum vine nota de plată pentru risipa publică pe salarii de bugetari.
 |
Frica a devenit fundalul permanent al vieții cotidiene și pare că îmbibă totul, că ia în greutate, în loc să se mai dilueze. Și nu e vorba doar de frica de război sau de o nouă pandemie, ci și de frica de viitor, de sărăcie, de boală, de pierderea locului de muncă sau a locuinței, de incapacitatea de a le oferi copiilor o viață mai bună etc. Un climat întreținut zilnic de discursul politic și de o mare parte a presei și influencerilor. Trăim într-o stare aproape continuă de urgență, vecină cu colapsul iminent, în care orice nouă criză justifică măsuri care, în alte condiții, ar fi fost greu de acceptat.
În același timp, calitatea vieții s-a degradat accelerat. Puterea de cumpărare a veniturilor s-a erodat, costul vieții a crescut, iar ceea ce până nu demult era considerat firesc începe să devină un lux, o fiță. Pe lângă presiunea pusă de inflație și creșterea costurilor energiei asupra indivizilor și familiilor, sistemele publice pe care se sprijină o societate în vremuri, deopotrivă în vremuri bune și dificile, sunt împinse în subfinanțare cronică: sănătatea, educația, cercetarea și asistența socială. Acestea nu mai sunt prezentate ca investiții în viitor sau ca piloni ai unei societăți democratice, ci ca simple cheltuieli care trebuie reduse ca să evităm o criză și mai mare. Ni se spune că „nu mai sunt bani”, că trebuie făcute reforme, că trebuie să acceptăm austeritatea, că statul nu își mai permite ceea ce până ieri era considerat normal. Că gata cu atâtea drepturi și pretenții. Trebuie muncit mai mult pe bani mai puțini și acceptat că o să trăim mai greu, mai strânși la pungă.
În același timp însă, pentru armament se găsesc sute de miliarde de euro. Pentru războaie și pentru pregătirea altor războaie există întotdeauna resurse. Ceea ce pare imposibil atunci când discutăm despre…
… spitale, școli, universități, institute de cercetare sau servicii sociale devine perfect posibil atunci când este vorba despre industria militară și despre escaladarea conflictelor. Se bagă mai mulți bani în distrugere și creșterea capacităților de distrugere (și autodistrugere, desigur), decât în domenii care aduc un plus de calitate, frumos și tihnă în viețile tuturor.
Mai mult, austeritatea nu înseamnă doar tăieri bugetare, în baza unei rețete de vindecare economică administrată de niște tămăduitori dedicați cauzei comune. Ea este însoțită aproape întotdeauna de un discurs moralizator. Profesorii, medicii, cercetătorii, asistenții sociali sau beneficiarii unor servicii sociale sunt transformați în „costuri”, în privilegiați sau chiar în vinovați pentru dezechilibrele bugetare. Solidaritatea este înlocuită cu suspiciunea și flegma plină de dispreț, iar cei mai vulnerabili ajung să fie prezentați drept povara societății, în timp ce marile averi și privilegiile economice rămân aproape complet în afara dezbaterii publice.
Însă, dincolo de fricile și bălăcărelile noastre cotidiene, exact în această perioadă în care majorității i se cere să accepte reducerea nivelului de trai, o minoritate extrem de bogată își mărește averile într-un ritm fără precedent. Raportul Oxfam publicat în 2026 arată că averile miliardarilor au crescut de trei ori mai repede în ultimul an decât media ultimilor cinci ani. În același timp, unul din patru oameni de pe planetă se confruntă cu insecuritate alimentară, iar aproape jumătate din populația lumii trăiește în sărăcie. Raportul susține că această concentrare accelerată a bogăției nu produce doar inegalitate economică, ci și o concentrare fără precedent a puterii politice și o erodare a mecanismelor democratice.
Dacă aceleași crize care îi sărăcesc pe cei mai mulți îi îmbogățesc spectaculos pe cei deja foarte bogați, mai putem vorbi doar despre efecte colaterale? Sau trebuie să luăm în serios posibilitatea că insecuritatea, frica și războiul nu sunt doar consecințe ale unor crize succesive, ci devin, pentru anumite grupuri, condițiile ideale pentru acumularea de bogăție și concentrare a puterii?
Nu este vorba doar despre faptul că unii devin foarte bogați. Marile averi au influențat întotdeauna politica. Ceea ce pare însă specific momentului actual este viteza și amploarea cu care bogăția economică se transformă în putere politică. Bogăția extremă nu mai înseamnă doar acces la lux și risipă ostentativă, ci capacitatea de a cumpăra influență politică, de a modela politicile fiscale și economice, de a controla segmente importante ale mass-mediei și ale platformelor digitale și, în cele din urmă, de a defini limitele a ceea ce poate fi imaginat ca posibil în politică. Nu asistăm la apariția acestui fenomen, ci la accelerarea și radicalizarea lui. Raportul descrie tocmai această transformare și merge până la a afirma că alegerea cu care ne confruntăm astăzi nu mai este doar între diferite modele economice, ci între democrație și oligarhie.
Mai mult, raportul avertizează că, pe măsură ce inegalitățile cresc, tot mai multe state aleg reprimarea în locul redistribuirii. În loc să reducă decalajele printr-o fiscalitate mai echitabilă și investiții în sănătate, educație, cercetare sau protecție socială, răspund nemulțumirilor prin austeritate, supraveghere, restrângerea drepturilor și demonizarea celor mai vulnerabili. Nu este întâmplător că discursul despre „asistați”, „bugetari”, „profitori” sau „privilegiați” devine tot mai agresiv exact atunci când averile celor mai bogați cresc într-un ritm fără precedent.
Poate că nu întâmplător ni se repetă obsesiv că „nu există alternativă”. Pentru că într-o societate speriată oamenii acceptă mai ușor austeritatea, reducerea serviciilor publice, privatizarea unor domenii esențiale, restrângerea drepturilor sociale și concentrarea tot mai mare a puterii economice. În fond, întrebarea nu este dacă trebuie sau nu să facem sacrificii. Orice societate trece prin momente dificile. Întrebarea este cine suportă costurile și cine încasează profitul. Cine este chemat să renunțe la accesul la sănătate, educație, cercetare sau protecție socială. Cine este trimis să lupte și să moară pe front și cine își vede averea crescând tocmai în timpul acestor crize.
Iar dacă răspunsul este că majoritatea suportă costurile, în timp ce o minoritate concentrează bogăție și putere într-un ritm fără precedent, atunci poate că nu trăim doar o succesiune de crize. Poate asistăm la consolidarea unui nou regim politic și economic, în care frica devine instrument de guvernare, austeritatea devine normalitate, iar războiul și insecuritatea nu mai sunt doar tragedii umane, ci și una dintre cele mai profitabile afaceri ale prezentului. Un regim în care unii sunt chemați să moară pe front, în timp ce alții își măresc averile din contracte militare, energie, finanțe sau alte sectoare alimentate de economia permanentă a crizei.
Un text mai porcos, dar real
de Abel Dimitriev
Theodor Paleologu este ce se întâmplă când un manual de bune maniere își pune sterilet și se fute doar în cur cu o criză de superioritate. Este un cârnat de intelectual. Mic. Dar pretențios. Scund. Dar privește lumea de sus. Este tuns și aranjat cu o meticulozitate de ceasornicar elvețian defect. Ticăie doar cât să încapă perfect în ghiveciul de la Bruxelles. Sau în vitrina unui salon din Cotroceni. Este decorativ. Și complet. Absolut. Structural inutil. Întruchiparea perfectă a unui corp banal. O alegorie tristă despre triumful inevitabil al efemerului.
The. Odor. Pale. Ologu. Ce nume. Sună a ceva prăfuit. Scos din formol. O carte veche pe care n-a mai deschis-o nimeni de o sută de ani, dar pe care toată lumea se preface că a citit-o. Sună a naftalină. A bibliotecă cu parchet care scârțâie. A ceai de lavandă băut dintr-o ceașcă de porțelan ciobită.
 |
Conservatorismul lui nu are nicio treabă cu viața, sângele, pământul sau cu borșul de pește. Conservatorismul lui Paleologu este o abstracție. O estetică. O formă de snobism intelectual. Este o gargară cu Platon înainte de culcare. O postare pe Facebook în care citează din Titu Maiorescu și deplânge, cu o tristețe diafană, decăderea limbii române, în timp ce el însuși folosește cuvinte care sună ca un diagnostic medical pentru sifilis, gonoree și alzheimer.
Nu este conservator. Este administratorul cimitirului cultural. Un cioclu al ideilor, care se plimbă printre morminte și se plânge că morții fac prea multă gălăgie. Este genul de conservator care, dacă l-ar vedea pe Eminescu scriind Doina l-ar acuza de discurs al urii și incitare, fascism și putinism. Cu toate că în Doina Eminescu ataca în special pe muscali. Dar acum totul este putinism. Inclusiv naționalismul. Care prin excelență este anti rus. Rațiune și logică? Dă-le-n morții lor. Propagandă și snobism. Asta da. Conservatorismul lui e un safe space. Este atât de conservator încât până și useriștii i-au lecții de progresism de la el.
Paleologu iubește tradiția doar dacă e moartă. Îi place un naționalism de muzeu, expus sub sticlă, pe care să-l explice doar el doct, cu monoclu. Dar când tradiția trăiește, când urlă din pieptul unor călugări. Când e neregizată. Paleologu face urticarie. El nu suportă autenticul. Dacă nu e rafinat ca o pagină din Cărtărescu e kitsch. Dacă are vlagă, e legionar.
Paleologu este supapă de presiune. Opoziția loială. Câinele de pază. Care latră atât cat îi este îngăduit lanțul. Conservatorismul cu permis de sistem și acreditat de ong-uri globaliste. Gardianul care ne spune aveți voie să fiți români, dar doar în formele acceptate de mine. Să nu cântați prea tare. Să nu fiți prea pasionali. Este un dresor de câini care vrea să transforme lupul într-un chihuahua.
Nu este un intelectual. Este un eunuc voluntar. S-a castrat singur de orice urmă de vitalitate națională, doar ca să fie acceptat în orgia politică de la Bruxelles. Un fătălău ideologic. Un onanist al corectitudinii politice. Un inchizitor al culturii române care plimbă prin haremul istoriei și se laudă că el înțelege cel mai bine femeile. Deși n-are cu ce să fută. Este genul de intelectual care după ce a citit Republica lui Platon tot ce a înțeles e că gardienii trebuie să controleze poeții. E dovada vie că poți citi Hegel până ți se usucă ochii în cap și tot poți rămâne sclav.
El iubește România. Iubește cultura locală. Iubește istoria. Dar le iubește asemena unui colecționar de fluturi. Moarte. Prinse în bolduri. Etichetate frumos în latină și expuse sub un geam de sticlă. Asta e tradiția pentru el. Un exponat de muzeu. Ceva despre care să țină prelegeri plictisitoare, pe un ton monocord, unor tineri cu priviri goale care speră să primească o notă de trecere. Dar când fluturele trăiește. Când dă din aripi. Când zboară haotic și imprevizibil. Când e viu? Atunci Teodor Paleologu face hemoroizi la gură. Scuipă cu aere de superioritate morală. Când tradiția coboară din muzeu și iese în stradă. Când urlă din pieptul unor călugări sau al unor suporteri de fotbal. Când capătă formă în muzica populară sau într-o melodie patriotică, atunci Paleologu se încruntă. Se strâmbă. Își ajustează monoclul invizibil și dă verdictul, cu o scârbă abia reținută. Legionar.
Le. Gio. Naar. Aceasta este bâta democratică a nomenclaturii. Este arma pe care o folosesc de 35 de ani pentru a zdrobi orice formă de opoziție. Este glonțul de argint al sistemului. Când sistemul vrea să te discrediteze, te face putinist. Când auto intitulata elită vrea să te anuleze, te face legionar. Este o teroare istorică. Un reflex pavlovian. Iliescu a folosit-o în 90 împotriva lui Rațiu și Coposu. Sistemul o folosește azi împotriva opoziției. Câinii de pază ai sistemului o folosesc împotriva unor călugări. Folosesc arma progresismului pentru a ataca o manifestare a spiritului național și religios pe care ei ar trebui, ca pretinși conservatori, să le apere.
Îi spăla picioarele lui Băsescu și la cur pe Udeea și acum se fute în cur cu Nicușor. A avansat, sub oblăduirea atât de acaparatoare a PSD-ului. Se pretinde anti-sistem. El. Îndestulat de granturi și favoruri globaliste. Este un bibelou de porțelan așezat pe un morman de căcat. O contradicție pe două picioare. O bășină intelectuală a unei epoci moarte. Este atât de castrat de frica de a nu supăra mansarda încât a devenit polițistul lor. Este lipsit de vitalitate. De vlagă. De suflu. Dar dă lecții despre viața spiritului național. E ca și cum un cuckhold ar ține un seminar despre masculinitate alpha. Este o fraudă. O notă de subsol în autobiografia lui Băsescu. Unghia mucegăită a lui Steinhardt. Un Jurnalul fericirii scris de un temnicier comunist.
Știi ceva Teo, nu-mi pare rău că te-am votat. Chiar dacă îmi vomitam în gură la aroganța ta kitchioasă când te auzeam cum te crezi comandant de oștiri macedonene. Îmi pare rău doar că ai murit. Dumnezeu să te ierte.
sursă: strictsecret.com
