Transilvania — loc de basm cu nume simfonic, „țara de peste pădure” ridicată pe sigla Romei, unde s-au cristalizat poporul și limba română — este regiunea istorică în care, de-a lungul secolelor, un obicei onomastic a funcționat ca o „barieră” invizibilă prin care românii și-au menținut identitatea etnică și lingvistică; astfel, ei au păstrat și folosit nume de botez clasice romane, dificil de tradus sau de adaptat în limba maghiară (Traian, Aurelian, Liviu, Octavian, Cornel, Marius, Ovidiu, Iulian), tocmai pentru a afirma, tăcut, dar ferm, continuitatea și latinitatea lor.
Filonul dacic nu lipsește, dar apare mai rar, în nume precum Decebal, de obicei alăturat celui roman, într-o formă de sinteză simbolică. Un exemplu sugestiv rămâne Decebal Traian Remeș, unde cele două straturi identitare coexistă într-un singur nume.
Four Seasons, cochetul restaurant libanez din Dorobanți, patronat de Alain Chami, a fost, în urmă cu câteva zile, gazda unui eveniment fericit — un bun prieten a dorit să marcheze împlinirea frumoasei și respectabilei vârste de 68 de ani, alături de cei dragi. La un moment dat, în clinchetul paharelor de șampanie, un distins domn, cu aer aristocratic, a spus povestea numelui pe care îl poartă.
„Eu sunt român, așa cum bine știți, și mă numesc Aurelian; conform documentelor istorice cercetate și publicate, păstrate în arhiva județului, sunt descendent al unei familii maramureșene desprinse din arborele genealogic al voievodului Tatomir, familie cu diplomă nobiliară și blazon, acordate de regele Sigismund de Luxemburg în 1419, la Conventul de la Lelez. Deviza familiei mele a fost: «Dacă Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră?»
Tatăl meu s-a născut la Borșa — care aparținea de comitatul Maramureș din Austro-Ungaria — la 30 octombrie 1918, deci cu doar o lună înainte de înfăptuirea Marii Uniri de la Alba Iulia. Părinții lui au dorit să-l cheme Octavian și au mers cu această solicitare, dar funcționarii primăriei au fost intransigenți și nici nu au vrut să audă de acest nume; ei i-au schimbat numele din Octavian în Otto Ferencz Iosef, fără nicio justificare și fără drept de apel. Astfel, spune distinsul invitat, în buletinul meu, prenumele tatălui, român 100%, este Otto Ferencz Iosef!”
Maghiarizarea numelor românilor din Transilvania a fost un proces istoric început în 1848 și intensificat după Ausgleich-ul din 1867 (care a adus o autonomie sporită a guvernării maghiare din Austro-Ungaria). Scopul principal al acestei politici de asimilare etnică forțată, de omogenizare masivă prin maghiarizare a guvernului de la Budapesta a fost consolidarea dominației maghiare în Transilvania, creșterea artificială a numărului maghiarilor în statisticile oficiale și o asimilare culturală a populației românești care să-i confere acesteia o conștiință națională maghiară. „Statul” maghiar a adoptat o poziție de forță prin care toți locuitorii regatului erau considerați unguri, formând o singură națiune, națiunea maghiară; la fiecare jumătate de an, autoritățile întocmeau liste pentru schimbările de nume, pe regiuni și provincii.
Schimbarea numelor de familie și a prenumelor românești, dar și a toponimelor din Transilvania, Banat și Crișana în limba maghiară s-a realizat prin presiuni administrative și instituții specializate, proces resimțit de români, cum era și firesc, ca o agresiune culturală existențială.
„Országos Névmagyarosító Társaság” (Societatea pentru Maghiarizarea Numelor) a fost un organism creat special cu scopul maghiarizării numelor cetățenilor din Ungaria care aveau nume nemaghiare; a fost înființată la 18 aprilie 1881 de avocatul, publicistul și politicianul ungur Lengyel Zoltán, originar din Crasna, județul Sălaj. În statutul societății, cu privire la tratamentul aplicat minorităților, erau exprimate obiectivele practice ale acesteia: niciun funcționar public să nu fie angajat dacă nu are nume maghiar, să nu poată fi organizate școli minoritare românești, restrângerea și suprimarea uzului limbii române în școli, educația religioasă să se facă exclusiv în limba maghiară — sunt doar câteva exemple.
În 1897, Parlamentul de la Budapesta a votat legea maghiarizării numelor orașelor și satelor românești din Transilvania. Multe localități cu sufixul „u” au rămas fără el: Albacu a devenit Albac, apoi Fehervölgy; Buciumu a devenit Bucium, apoi Bucsóny; Câmpeniu a devenit Cîmpeni, apoi Topánfalva; Ponorelu a devenit Ponarel, apoi Ponorel; Sohodolu a devenit Sohodol, apoi Aranzosszohodol; Peleșu a devenit Peleș, apoi Peles; Cărpinișiu a devenit Cărpiniș, apoi Abrudkarpenyes; Lăpușu a devenit Lăpuș (Arieșeni), apoi Lepus; Mogoșu a devenit Mogoș, apoi Mogos și așa mai departe.
Un an mai târziu, în 1898, Simon Telkes, președintele Societății Centrale de Maghiarizare a Numelui, a publicat lucrarea „Hogyan magyarosítsuk el a családi neveket” (Cum să maghiarizăm numele de familie), în baza căreia s-au găsit cele mai perfide căi de maghiarizare a numelor românești, ale căror consecințe le trăim și astăzi.
Simon Telkes afirma că nu numai noblețea obligă, ci și numele; că cel ce poartă un nume maghiar nu-și va repudia niciodată sentimentele maghiare și nici nu-și va minimaliza obligațiile față de națiune și patrie, chiar dacă nu este maghiar, deoarece numele său l-ar dezminți. Maghiarizarea numelui era considerată un „jurământ de credință” față de patrie, o angajare patriotică. Alegerea noului nume, se mai spune în documentul respectiv, trebuia să corespundă celui mai rafinat gust lingvistic: să fie impecabil maghiar, scurt, cu sonoritate plăcută, ușor de pronunțat chiar și pentru un străin.
Legea contelui Apponyi, adoptată în 1907, a reprezentat „cea mai grea povară asupra sufletului românilor din Transilvania”. Între 1907 și 1915, au fost închise aproximativ 500 de școli confesionale românești; ea a intensificat maghiarizarea populației majoritare — elevii români intrau în școală cu un nume și ieșeau cu altul, iar funcționarilor publici le era strict interzis să aibă alt nume decât unul unguresc.
În armată, recrutul intra cu nume românesc și, la lăsarea la vatră, îl avea maghiarizat: Furduiu Dumitru devenea Fúrdui Demeter, Furduiu Ioan — Fúrdui Ianoș, Furduiu Nicolae — Fúrdui Miklós, Avram Iancu — Iank Abraham. După cum se vede, din numele românești era eliminat sufixul „u”, iar accentul se muta pe prima silabă.
Nihil turpius
Guvernul României a aprobat, în data de 16 aprilie 2026, la propunerea Ministerului Dezvoltării condus de Cseke Attila, Hotărârea nr. 220/2026 – publicată în Monitorul Oficial în aceeași zi – prin care se stabilește valoarea minimă a obligațiilor fiscale restante, administrate de autoritățile locale, ale contribuabililor, persoane fizice și juridice, în vederea transparentizării și creșterii conformării voluntare a acestora la plata obligațiilor fiscale datorate bugetelor locale. Nivelul propus reflectă o restanță fiscală relevantă din perspectiva administrării creanțelor fiscale locale și asigură respectarea principiului proporționalității în raport cu măsura publicării datelor contribuabililor. Astfel, valoarea minimă a obligațiilor fiscale restante se stabilește la nivelul de 1.200 de lei pentru debitorii persoane fizice și 5.000 de lei pentru debitorii persoane juridice.
Românii, marcați, așa cum este și normal, de resentimente profunde pentru cei care, de la înălțimea unei morale de stăpâni în Transilvania, i-au exploatat timp de secole sub formă de iobagi și le-au implementat la nivel epigenetic o morală de sclavi – nu au, totuși, motive rezonabile pentru a-l acuza de această Hotărâre pe ministrul Finanțelor, Cseke Attila, chiar dacă este un demn urmaș al castei stăpânilor din fosta „națiune imperială maghiară”; iar asta, deoarece “lista rușinii” are o vechime mult mai mare, de peste un deceniu, fiind implementată odată cu Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală (art. 162). Ceea ce a făcut Guvernul Bolojan acum a fost doar să scadă și mai mult pragul de la care ești stigmatizat pe această listă neagră, care va fi afișată trimestrial de organele fiscale pe pagina de internet proprie.
Astfel, ANAF – Agenția Națională de Administrare Fiscală – a publicat, în 31 martie 2016, pentru prima dată, „Lista rușinii”, care conținea nume grele ale vieții publice românești, precum Robert Negoiță, Marian Vanghelie, Cătălin Predoiu, Elena Udrea, Elena Băsescu, Adriean Videanu, Gigi Becali și mulți alții de același calibru, toți foști demnitari ai statului român sau aflați în funcție, deputați, primari, miniștri, europarlamentari etc. Chiar și Regele Mihai figura pe această listă a datornicilor, cu o sumă de 4.107.135 de lei. Crede oare premierul Ilie Bolojan cu adevărat că unui om de rând, aparținând comunității vulgare, „pulimii” (fără „drept de autor”), cu o datorie de 1.201 lei la stat, i-ar fi rușine să se regăsească pe această listă, s-ar feri să fie în această companie selectă, formată dintr-o pleiadă de personalități elevate ale politicii românești? Nu, domnule prim-ministru, eu cred că ar fi chiar un motiv de mare mândrie pentru el și nu s-ar simți de loc stigmatizat, ba, dimpotrivă, onorat!
În august 2025, ANAF a publicat o nouă „Listă a rușinii”, în care erau trecute instituții și companii publice care înregistrau datorii la bugetul de stat. Printre ele se regăseau Cancelaria prim-ministrului, Curtea de Conturi, Ministerul Turismului, spitale, școli, primării, instanțe și parchete din toată țara. Dar premierul Bolojan crede în continuare că este necesară această listă, o listă care reprezintă însăși definiția ipocriziei!
Nimic mai rușinos! Nihil turpius!
Guvernul României a reușit, încă o dată, performanța de a împacheta o idee veche, discutabilă și profund ineficientă într-o haină nouă și de a o livra drept „măsură de responsabilizare”. Așa-numita „listă a rușinii” nu este altceva decât o formă de spectacol administrativ: o combinație de populism fiscal și reflex birocratic depășit.
Noua hotărâre stabilește că românii cu datorii locale de peste 1.200 de lei — echivalentul a aproximativ doi ani de neplată a unor taxe modeste — vor fi publicați pe liste oficiale, alături de firmele cu datorii de peste 5.000 de lei. Practic, statul decide că cea mai bună metodă de a colecta bani este expunerea publică. Nu eficiența administrativă, nu digitalizarea, nu simplificarea sistemului fiscal — ci rușinarea cetățeanului.
Problema nu este doar morală; ea este, în primul rând, una de eficiență. În Europa, astfel de practici sunt, în cel mai bun caz, marginale și strict limitate la cazuri extreme — fraude fiscale majore, nu întârzieri de câteva sute de euro. State precum Germania, Franța sau Olanda nu publică liste cu cetățeni obișnuiți pentru datorii minore; ele investesc în sisteme fiscale moderne, în notificări automate, în eșalonări flexibile și în colectare inteligentă. Cu alte cuvinte: tratează contribuabilul ca pe un partener, nu ca pe un infractor de vitrină.
România face exact invers. În loc să rezolve cauzele reale ale neplății — birocrația sufocantă, lipsa de predictibilitate fiscală, erorile administrative sau veniturile scăzute — statul alege cea mai simplă și mai zgomotoasă soluție: stigmatizarea. Este o abordare care amintește mai degrabă de Evul Mediu decât de Uniunea Europeană.
Dar există și un nivel mai profund al problemei: unul filosofic. În „Genealogia moralei”, Friedrich Nietzsche demontează ideea că morala este un dat obiectiv și universal. Dimpotrivă, el arată că valorile morale sunt adesea instrumente de putere, construite pentru a disciplina, a controla și a produce conformare. „Vinovăția”, „rușinea”, „datoria” nu sunt doar concepte etice, ci mecanisme prin care autoritatea modelează comportamentul.
Exact acest tip de moralitate este activat de „lista rușinii”. Statul nu își îmbunătățește capacitatea de colectare, nu devine mai inteligent administrativ; în schimb, recurge la o metodă veche: transformă o problemă tehnică (colectarea taxelor) într-una morală (vinovăția cetățeanului). Îți spune, implicit: „nu doar că nu ai plătit, dar ai greșit moral”.
Or, aici apare ruptura fundamentală. Noi nu plătim guvernanții pentru a ne educa moral, nu îi plătim pentru a ne activa conștiința civică prin rușinare publică. Statul nu este un pedagog al vinovăției; el este — sau ar trebui să fie — un foarte bun administrator al avuției publice, să urmărească cu obstinație binele comun. Îndatorirea principală a politicienilor aflați la putere nu este să facă apel la morală – nu ne-am încredințat destinul unor predicatori morali – ci să livreze rezultate și nu oricum, ci cu o maximă eficiență! În momentul în care statul apelează la rușine, folosește principii pentru a-și ascunde incompetența, el recunoaște, de fapt, un eșec: incapacitatea de a-și face treaba prin mijloace funcționale. Este mult mai simplu să expui public decât să reformezi sistemul, mult mai ușor să moralizezi decât să administrezi.
Pe de altă parte, datoria politicienilor aflați în opoziție este să fie concentrați, să monitorizeze permanent acțiunile puterii și să vină cu soluții pertinente, capabile să convingă cetățenii români că mai există o speranță.
Dacă însă, așa cum se întâmplă de câțiva ani încoace, această „speranță” ne este prezentată sub forma unei perechi de „pantaloni roșii”, atunci putem fi siguri că, în eventualitatea în care aceștia — „pantalonii roșii” — ar ajunge la putere, efectul asupra economiei românești ar fi comparabil cu cel suferit de economia Cambodgiei între 1975 și 1979, sub regimul „khmerilor roșii”: distrugerea aproape totală a structurii economice, financiare și productive a țării.
A crede că „pantalonii roșii” ar putea scoate economia României din situația catastrofală în care au adus-o cele două partide aflate fără întrerupere la guvernare din 1989 încoace — Partidul Social Democrat (PSD) și Partidul Național Liberal (PNL) — este echivalent cu a crede că, în Cambodgia anilor ’70, simplul fapt de a purta ochelari sau de a avea mâini delicate ți-ar fi oferit vreo șansă să devii ministru al Economiei.
În realitate, exact aceste semne erau suficiente pentru a fi condamnat la moarte: imediat după preluarea puterii, „khmerii roșii” i-au executat fără proces pe toți locuitorii țării care purtau ochelari – semn că erau intelectuali – sau aveau mâini delicate, semn că erau exploatatori!
Pragul stabilit de Guvernul Bolojan ridică, însă, serioase semne de întrebare. 1.201 lei nu înseamnă „mare evaziune”; în cele mai multe cazuri, înseamnă neglijență, o dificultate financiară trecătoare sau, pur și simplu, rătăcirea într-un hățiș birocratic. Statul nu face nicio distincție. În aceeași listă vor ajunge, de-a valma, oameni vulnerabili, contribuabili dezorganizați și rău-platnici cronici, cu datorii de ordinul milioanelor.
Se creează astfel o falsă egalitate morală: sunt puși în aceeași categorie șoriceii care rod firimituri în cămara statului și șobolanii care au învățat, de ani întregi, să golească întreaga cămară. Iar când diferențele reale sunt șterse, nedreptatea nu mai este o excepție — devine regulă.
Iar efectul? Aproape sigur, marginal. Experiența arată că rușinarea publică funcționează slab în colectarea fiscală. Ceea ce funcționează, în schimb, sunt sistemele eficiente: interconectarea bazelor de date, automatizarea, controalele țintite și stimulentele pentru conformare voluntară. Chiar și guvernul recunoaște, indirect, acest lucru, vorbind despre „creșterea conformării voluntare” — dar recurge, din păcate, la o metodă care subminează exact această relație de încredere.
În fond, mesajul transmis este simplu și toxic: dacă nu plătești, te facem de rușine. Nu — dacă nu plătești, înseamnă că sistemul nu funcționează. Această măsură nu rezolvă problema colectării, ci o cosmetizează; o transformă într-un exercițiu de imagine, într-un gest de forță simbolică. Este mai ușor să publici liste decât să reformezi administrația fiscală.
„Lista rușinii” nu este despre responsabilitate, ci despre incapacitatea statului român, mascată ca fermitate. Iar, în final, rușinea nu va fi a celor de pe listă, ci a statului care a ajuns să creadă că umilirea cetățenilor este politică publică.
Guvernul României — iar prim-ministrul Bolojan, în mod particular — era, probabil, convins, în momentul în care a aprobat hotărârea de guvern, că aceasta va declanșa, pe teritoriul României, fenomene aproape miraculoase: banii vor începe să curgă neîncetat spre bugetul de stat, iar avuția publică va spori ca prin farmec. Că în familiile românești vor apărea discuții aprinse, de tipul: „Ioane, să nu te prind că-i mai inviți la masă pe Popești! I-am văzut pe «lista rușinii» a lui Bolojan. Nu e bine să fim văzuți în compania lor.”
Realitatea va fi însă cu totul alta decât în imaginarul guvernamental.
Discuțiile vor suna, mai degrabă, așa: „Ioane, te rog, invită-i pe Popești sâmbătă la masă! I-am văzut pe «lista rușinii» — sunt acolo, alături de miniștri, primari și tot felul de oameni importanți. Trebuie să ne mândrim cu ei. Să vadă lumea ce relații avem!”
Ipse dixit!
Marcus Tullius Cicero, homo universalis, părintele retoricii latine, autorul care a exercitat cea mai profundă influență asupra literaturii latine și unul dintre cei mai prolifici scriitori ai Antichității — mai prolific chiar decât Seneca și Augustin — avocat, chestor, senator și consul al Republicii Romane, spunea, încă de acum două mii de ani — în deplin acord cu morala de astăzi — că cel mai important lucru pentru demnitari este să evite chiar și simpla suspiciune de lăcomie sau de urmărire a interesului personal. Ipse dixit!
Dacă statul ar dori, cu adevărat, să întocmească o „listă a rușinii”, ar trebui să înceapă din cu totul alt loc. În mediul de afaceri, de ani de zile, se vorbește — uneori în șoaptă, alteori în fața procurorilor — despre aceeași realitate: accesul la contracte publice nu este întotdeauna determinat de competență sau de preț, ci, în anumite cazuri, de acceptarea unor „condiții” neoficiale. Anchetele DNA și condamnările definitive din administrația locală au arătat, fără echivoc, că atribuirea banului public a fost, în numeroase situații, însoțită de pretenția unor comisioane, a unor procente din valoarea contractelor. Nu este o percepție și nici o exagerare — este o realitate documentată în dosare penale.
Acolo începe, de fapt, rușinea. Nu la cei care au uitat să plătească 1.201 lei, ci la cei care tratează bugetul public ca pe o sursă de venit personal.
Prim-ministrul României ar trebui să țină cont de avertismentul lui Cicero și să facă publice liste mult mai relevante și mai eficace în gestionarea banului public, cu adevărat importante pentru sănătatea financiară a statului.
O astfel de listă ar cuprinde, de exemplu, pe toți acei politicieni care exercită funcții de demnitate publică, precum și pe demnitarii aleși care conduc administrațiile locale (asimilați funcționarilor publici, conform legii penale), asupra cărora planează suspiciuni rezonabile, întemeiate pe numeroasele sesizări ale mediului de afaceri, privind modul în care se implică în proiectele din aria lor de competență. Cicero dixit!
Aceasta ar fi o veritabilă „listă a rușinii” — nu cea în care sunt trecuți cetățeni mărunți, vinovați, poate, de neglijență sau de dificultăți temporare, pentru o „uriașă” datorie de 1.201 lei.
Altfel, „lista rușinii” devine ea însăși o rușine. Nu pentru cei expuși, ci pentru statul care a ajuns să confunde administrarea cu stigmatizarea.
Nimic mai rușinos! Nihil turpius.
Faimoasa prefață, scrisă fără măcar a citi cartea, de către Nae Ionescu la romanul ideologic al lui Mihail Sebastian, „De două mii de ani”, se încheie cu o întrebare care a rămas ca un verdict: „…Iosef Hechter, nu simți că te cuprinde frigul și întunericul?”
Astăzi, în fața unei asemenea mostre de cinism administrativ, întrebarea trebuie întoarsă.
Ca prim-ministru al unui guvern capabil să conceapă și să implementeze o asemenea „listă a rușinii”, întrebarea este: Ilie-Gavrilă Bolojan, când citești aceste rânduri, nu simți că te cuprinde rușinea?
PS
„Despre șoareci și oameni” (1937), capodoperă a literaturii americane, nu a fost încununată de premii; și totuși, așa cum avea să observe juriul de la Stockholm, împreună cu „Fructele mâniei”, a cântărit decisiv în acordarea Premiului Nobel pentru Literatură (1962) lui John Steinbeck. Romanul se desfășoară pe fundalul Marii Crize Economice din 1929 și propune o idee incomodă: tragediile nu au întotdeauna vinovați, ci doar victime și împrejurări.
De aici începe ruptura față de prezent. Și astăzi trăim sub semnul unei crize economice, dar, spre deosebire de lumea lui Steinbeck, nu mai putem invoca fatalitatea. Nu mai suntem într-o dramă fără autor, ci într-una cu responsabili clari. Iar aceștia nu sunt, desigur, șoriceii din cămara lui Bolojan — o imagine aproape inocentă —, ci șobolanii crescuți metodic, timp de trei decenii, în întunericul unui sistem care i-a protejat, i-a hrănit și, adesea, i-a confundat cu însăși clasa politică.
sursă: mariusniculescu.ro
