Un brand pentru care s-a plătit, cândva, peste zece milioane de dolari, evaluat acum câțiva ani la 60-70 de milioane de euro, ajunge astăzi să fie cedat pentru puțin peste două milioane de euro, cum ar veni, prețul unui apartament de lux din centrul Clujului, nu al unui producător de lactate cu istorie de aproape un secol. Napolact, numele care a hrănit generații întregi de români, se stinge încet, iar cel care îi cumpără rămășițele este un miliardar maghiar. Este, în cel mai bun caz, o poveste tristă. În cel mai rău caz, este dovada unei jefuiri lente, tolerate de toată lumea, de la conducerea olandeză până la statul român.
Povestea declinului nu începe acum, cu anunțul vânzării, ci cu mult mai devreme, în 2013, când fabrica Napolact din Cluj-Napoca se închidea brusc, iar compania-mamă olandeză Friesland decidea să mute toate utilajele la Târgu Mureș. Peste 300 de oameni își pierdeau atunci locul de muncă, într-un oraș care, până în acel moment, asociase numele Napolact cu identitatea lui industrială. Nu a fost un caz izolat. Potrivit Asociației Fermierilor Crescători de Bovine din Cluj, un tipar similar se repetase și cu fabrica de la Satu Mare, închisă la rândul ei, cu angajați „redistribuiți” la Cluj. Un du-te-vino administrativ prin care oamenii ajungeau, în cele din urmă, tot fără loc de muncă, în timp ce singurii care aveau ceva de câștigat rămâneau cei din conducerea companiei. Ritualul pe care compania olandeză avea să-l repete, ani mai târziu, la scară națională. Restructurări anunțate ca „eficientizări”, transformate, în practică, în dezmembrarea sistematică a unei industrii locale.
O afacere de sute de milioane, transformată în pierdere constantă
Datele oficiale de bilanț ale FrieslandCampina România SA arată limpede traiectoria unei companii care, deși rămâne una dintre cele mai mari din piața lactatelor, nu mai reușește să genereze profit constant de aproape un deceniu. Cifra de afaceri a oscilat, în ultimii ani, între 74 și 118 milioane de lei, cu vârfuri de 116-118 milioane de lei în 2022 și 2024, însă profitul a fost, în cea mai mare parte a acestei perioade, negativ sau nesemnificativ. În 2024, compania a raportat o pierdere de 5,9 milioane de lei, după o pierdere de 47.417 de lei în 2023 și un profit simbolic de doar 46.475 de lei în 2022. Cu un an înainte, în 2021, profitul fusese de aproape 3,9 milioane de lei, iar în 2017 pierderea ajunsese la 45.016 de lei, într-un an în care capitalurile proprii ale companiei erau negative, de minus 13,5 milioane de lei, un semn clasic de instabilitate financiară gravă. Numărul de angajați a scăzut constant, de la 603 în 2012 la doar 422 în 2024, o reducere de aproape o treime în puțin peste un deceniu.
Anul 2023 a fost, probabil, punctul de cotitură. FrieslandCampina România raporta atunci o cifră de afaceri de 564,6 milioane de lei la nivelul întregului grup din România, pierderi de 235.881 de lei, datorii de aproximativ 103 milioane de lei și 491 de angajați. În același an, compania-mamă anunța concedierea a 1.800 de angajați la nivel global. parte dintr-un plan mai amplu de restructurare care avea să lovească și operațiunile din România. Tot atunci, Friesland apela la Deloitte pentru a explora vânzarea integrală a afacerilor sale din România. Decizia de a renunța la Napolact nu a fost una spontană, ci rezultatul unei degradări financiare lente, gestionate, se pare, cu o pasivitate greu de explicat pentru o companie care se numără printre cei mai mari producători de lactate din lume.
De la 10 milioane de dolari la 2 milioane de euro, prăbușirea unui brand
Iată miezul acestei povești, cifrele care ar trebui să provoace un val de indignare în tot Clujul. Când Friesland a achiziționat, cu ani în urmă, brandul Napolact, tranzacția a fost evaluată la peste zece milioane de dolari, o sumă considerabilă pentru vremea respectivă, care reflecta valoarea reală a unui brand cu tradiție, rețele de distribuție consolidate și o bază solidă de consumatori fideli. În 2025, dacă tranzacția de vânzare a companiei s-ar fi finalizat la valoarea la care fusese inițial estimată, cele două fabrici și brandul Napolact ar fi fost cedate pentru undeva între 60 și 70 de milioane de euro, o sumă apropiată de estimările vehiculate în presa economică națională, care a vorbit chiar de cifre de 75-76 de milioane de euro pentru întreaga operațiune FrieslandCampina din România.
Numai că, în realitate, prețul la care se închide, în cele din urmă, această tranzacție este de puțin peste două milioane de euro. Nu 70 de milioane. Nu 75. Două milioane de euro pentru brandul care reprezintă peste 60% din cifra de afaceri generată de FrieslandCampina România, pentru două fabrici funcționale, pentru rețele de distribuție construite în decenii de prezență pe piața românească, și pentru un nume pe care aproape orice român îl recunoaște instantaneu de pe rafturile magazinelor. Diferența dintre cele două cifre, de la zeci de milioane la puțin peste două milioane de euro, nu este doar o corecție de piață. Este dovada unei prăbușiri controlate, în care compania-mamă olandeză pare să fi lăsat, deliberat sau prin neglijență, valoarea reală a brandului să se erodeze, an de an, până în punctul în care vânzarea a devenit o lichidare la preț de faliment.
Este greu să nu te întrebi cui a folosit această erodare. Cu cât compania raportează mai multe pierderi, cu cât prelungirea negocierilor durează mai mult, cu atât prețul final scade iar cel care câștigă cel mai mult dintr-o asemenea situație este exact cumpărătorul, care ajunge să plătească o fracțiune infimă din valoarea reală a activelor pe care le preia. Fie că este vorba despre o gestionare pur și simplu incompetentă a activelor românești de către conducerea olandeză, fie despre o strategie deliberată de subevaluare înainte de vânzare, rezultatul este identic. Românii pierd un brand construit timp de decenii, la un preț care ar fi insuficient și pentru achiziția unui bloc de birouri de rang mediu din București.
Cine cumpără, de fapt, Napolact
Cumpărătorul nu este un investitor oarecare. Grupul Bonafarm, care urmează să preia 97,57% din FrieslandCampina România, este controlat de miliardarul maghiar Sándor Csányi, omul cu cea mai mare avere din Ungaria, estimată la aproape 2 miliarde de dolari, președintele grupului bancar OTP și, în același timp, președintele Federației Maghiare de Fotbal. Csányi nu este doar un om de afaceri de succes, ci, potrivit oficialilor români, un pilon central al modelului de capitalism de stat promovat de guvernul Viktor Orbán, un apropiat al premierului ungar, ale cărui investiții regionale sunt frecvent citite, în capitalele Europei Centrale, drept extensii ale strategiei economice și politice a Budapestei.
Fostul ministru al Energiei, Sebastian Burduja, a fost cel care a tras primul semnal de alarmă public, cerând Consiliului Concurenței, Ministerului Economiei, Ministerului Agriculturii, dar și serviciilor de informații SRI și SIE, o analiză completă a tranzacției din perspectiva securității naționale. Burduja a comparat explicit situația cu tentativa companiei maghiare MVM de a prelua E.ON Furnizare, tranzacție blocată, la vremea respectivă, tot din motive de securitate națională, și a cerut inclusiv verificarea eventualelor legături financiare ale grupului Bonafarm cu Federația Rusă sau China, precum și analizarea discursului public al lui Csányi legat de conceptul de „Ungaria Mare”.
Consiliul Concurenței a confirmat oficial, în septembrie 2025, că analizează tranzacția, însă evoluția dosarului a fost, de atunci, oricum numai rapidă nu. Odată declanșată cercetarea detaliată de către Comisia pentru Examinarea Investițiilor Străine Directe (CEISD), Consiliul Concurenței a fost nevoit să suspende termenele legale de analiză prevăzute de Legea concurenței nr. 21/1996, până la soluționarea dosarului din perspectiva securității naționale. La finalul anului 2025, tranzacția ajunsese deja în analiza Consiliului Suprem de Apărare a Țării (CSAT), un semnal clar al gravității cu care instituțiile românești au tratat, cel puțin formal, acest dosar. Deși termenul-limită pentru finalizarea achiziției fusese stabilit inițial pentru sfârșitul lunii decembrie 2025, tranzacția rămâne, și în prezent, blocată în așteptarea avizelor necesare.
O rețea de închideri, de la Cluj la Constanța
Dincolo de cifre și de miza geopolitică, această tranzacție are un impact direct, concret, asupra a mii de oameni. Potrivit planurilor anunțate odată cu preluarea, Bonafarm urmează să închidă puncte de lucru în cel puțin unsprezece județe din România printre care Hunedoara, Cluj, Timiș, Dolj, Bihor, Satu Mare, Constanța, Sibiu, Sălaj, Iași și Mureș. Este o hartă a restrângerii care acoperă aproape toată țara, un semn că, indiferent de rezultatul final al analizelor de securitate națională, strategia noului proprietar pare orientată mai degrabă spre consolidare și reducere de costuri, decât spre menținerea prezenței extinse pe care Friesland o construise de-a lungul a peste trei decenii de activitate în România. Pentru un oraș cum este Cluj-Napoca, unde fabrica Napolact reprezintă mai mult decât un simplu loc de muncă, vestea unei restructurări suplimentare, la un deceniu distanță de închiderea din 2013, sună ca un ecou dureros al aceleiași povești.
FrieslandCampina România SA este administrată în prezent de Roxana Tisăianu, Koen Martijn Ter Mors și Dustin Woodward, toți trei având și calitatea de beneficiari ai companiei, alături de asociatul unic, FrieslandCampina Romania Holding B.V., entitatea olandeză prin care grupul-mamă controlează operațiunile locale. Sunt numele care, în ultimă instanță, girează, prin semnătură, tranzacția care pune capăt independenței Napolact ca brand controlat de un grup vest-european și îl transferă către un conglomerat central-european cu conexiuni politice controversate. În spatele deciziilor de miliarde sau, cum se dovedește acum, de doar câteva milioane, există întotdeauna nume concrete, oameni care aleg, sau cel puțin acceptă, direcția în care se îndreaptă un brand construit de generații întregi de muncitori și fermieri români.
Dincolo de cifrele seci, povestea vânzării Napolact este, în esență, povestea modului în care România tratează activele economice pe care le-a construit în ultimele trei decenii. Un brand emblematic, care ar fi trebuit protejat și consolidat, a fost lăsat să se degradeze financiar an după an, sub ochii unor autorități care au reacționat abia atunci când miza a devenit una geopolitică, nu economică. Consiliul Concurenței analizează, CSAT-ul analizează, CEISD analizează, dar niciuna dintre aceste instituții nu a analizat, se pare, la timp, de ce un brand de importanța Napolact a ajuns să valoreze, pe hârtie, de treizeci de ori mai puțin decât fusese estimat cu doar câțiva ani în urmă.
sursă: gazetadecluj.ro
