Mai toată lumea uită repede. Eu nu pot. Poate e un defect de memorie – memoria mea ține minte nu chipuri, ci fapte. Ține minte cum Ursula von der Leyen, cea care pozează azi în icoană a corectitudinii europene, a șters SMS-urile trimise lui Bourla de la Pfizer, acelea în care probabil se decideau nu doar dozele, ci și șpăgile.
Ține minte cum aceeași Ursula plătea zeci de milioane în consultanțe fictive, încă de pe vremea când era ministru al Apărării, cu McKinsey și Accenture în rolul sfinților patroni ai birocrației. Ține minte cum Vanguard, acel zeu financiar invizibil, leagă într-un singur cordon ombilical Pfizer și Orgenesis – acolo unde lucrează soțul ei, între salariu și tăcere.
Și mai ține minte cum același model de corupție, parfumat cu idealuri europene, s-a repetat apoi în scandalul Piepergate, când Ursula și-a premiat fidelul Markus Pieper, un modest eurodeputat din partidul ei, în timp ce alții, infinit mai competenți, erau dați la o parte. Europa se umple de Pieperi și Ursule: figuri mici, fără măsură, dar cu puteri absolute.
Și parcă văd același decor când apare Boris Johnson, cu zâmbetul lui de bufet englezesc, încasând milionul de lire pentru lobby-ul care a prelungit războiul din Ucraina. În spatele lui, piticul ridicol de la Kiev, Zelenskyi, îmbrăcat în verdele khaki al unei epopei care n-a mai fost niciodată a eroismului, ci a contractelor. Boris i-a șoptit probabil ceva despre onoare și rezistență, dar dincolo de vorbe, s-a semnat doar un nou cec. Milionul de lire care a cumpărat, la pachet, câteva milioane de morți. Amârâtul de premier comunist ,demisionar al Marii Britanii nici nu mai merită amintit…
Pe ecranul televizorului, totul e ambalat impecabil: Kajsa Ollongren, fost ministru al Apărării olandeză, vorbește despre „valorile europene”, în timp ce primește în același timp o bursă de recunoștință de la oligarhul ucrainean Viktor Pinciuk. Ironia perfectă: după ce i-ai livrat Ucrainei miliardele, te regăsești răsplătit în board-ul ONG-ului său, YES-Ukraine, unde corupția devine strategie de Yalta.
Acolo, printre nume mari, defilează o întreagă aristocrație a dublului discurs: Aleksander Kwaśniewski, fostul președinte al Poloniei, convertit în purtător de cuvânt al propagandei pro-război; Kersti Kaljulaid, fosta președintă a Estoniei, care ridică tonul moral al Europei, în timp ce semnează, probabil, noi fonduri „umanitare”; Carl Bildt, fostul ministru suedez care a transformat neutralitatea într-o afacere militară; Sanna Marin, copilul de laborator al globalismului nordic, care a renunțat la liniștea Finlandei pentru aplauzele unui război străin; și Wolfgang Ischinger, învăluit în aura Conferinței de Securitate de la München, orchestrând cu calm de banker moral spectacolul războiului etern.
E greu să nu simți că trăim printre farsori. Ucraina, transformată în scenă de teatru pentru corupția mondială. Ajutoare care nu ajung la front, ci în conturi; cereale care dispar pe drum, reapar în portul Constanța sub alte nume; scheme cu nume englezești, „Black Grain”, „Rebuild Together”, ca niște mărci ale unei Europe care și-a pierdut sufletul, dar și limba.
Mă gândesc, privind aburul cafelei, că nimeni nu mai crede în nimic. Nici în pace, nici în justiție, nici în Europa însăși. Ursula, Bourla, Johnson, Ollongren, Pinciuk, Marin, Bildt – fețele aceleiași boli. O birocrație cu instinct de pradă, un continent care trăiește din propriul cinism.
Cei care vorbesc despre „valoarea vieții umane” calculează în același timp profitul per rachetă.
Pe ecran, vocile continuă, identice, ca un cor mecanic al ipocriziei. Trag aer în piept, dar și liniștea are mirosul ei rânced – o liniște contaminată de tot ce am văzut și nu mai putem uita.
Nici liniștea nu mai e curată, dar e tot ce ne-a mai rămas. Într-o lume în care puterea se măsoară în contracte, singura formă de rezistență e să rămâi treaz – chiar și atunci când nu mai există speranță.
Așa începe decadența: nu cu zgomot, ci cu o tăcere în care se aud doar respirația ta, ceasul, și scânteia care se stinge în scrumieră.
Unele personaje din politica românească au un talent pe care îl invidiez. Nu pentru că ar fi excepționale, ci pentru că apar mereu exact când trebuie. Ca iepurii din jobenul unui iluzionist. Dispar ani întregi, apoi, dintr-odată, ni se spune că au fost aduși să conducă nația, pentru că sunt indispensabili. Că fără ei România s-ar opri din mers.
Mă uit la Siegfried Mureșan și încerc să înțeleg firul poveștii. Băsescu. Udrea. Pinalti. PDL. Parlamentul German. Bruxelles. Mă întreb de ce, în politica noastră, traseele sunt atât de previzibile, iar concluziile atât de convenabile.
În același timp aflăm despre „înțelegeri” strategice, pe sub masă, în mare secret, despre SAFE și „portofelul european”, contracte despre care cetățeanul obișnuit află abia după ce au fost parafate. Ni se spune că așa trebuie. Că acestea sunt vremurile. Că interesele strategice nu se discută. Și, de fiecare dată, explicația vine după decizie, niciodată înaintea ei.
Poate sunt eu rămas în urmă. Am învățat însă că democrația înseamnă și dreptul cetățeanului de a înțelege în numele cui se iau marile hotărâri. Când transparența dispare, locul ei este ocupat inevitabil de suspiciune.
Și atunci mă încearcă un gând aproape copilăresc. Dacă toate deciziile importante ajung să fie explicate prin interese strategice și parteneriate externe, când mai vorbim despre interesul nostru? Când mai are România dreptul să-și definească singură propriile priorități?
Poate exagerez. Sau poate acesta este privilegiul mediocrului: să pună întrebări pe care oamenii importanți le consideră deja inutile.
Am ajuns la vârsta la care nu mai cred nici în coincidențe, nici în sloganuri. De aceea nu acuz. Aștept.
Aștept ca instituțiile statului să lămurească ceea ce cetățeanul nu are cum să lămurească singur. Dacă toate aceste decizii servesc exclusiv interesul României, atunci cu atât mai bine. Să ni se spună limpede. Într-un stat democratic, încrederea nu se cere; se câștigă.
Iar dacă tot avem un Serviciu Român de Informații, îmi permit să cred că una dintre menirile sale este și aceea de a veghea ca interesul național să nu devină o simplă notă de subsol în marile proiecte strategice ale altora. Ale Germaniei, de pildă…
Nu cer comunicate triumfaliste și nici demonstrații de forță. Cer doar certitudinea că cineva veghează ca România să rămână, înainte de toate, de partea României.
Poate că toate temerile mele sunt neîntemeiate. Aș fi primul care s-ar bucura. Dar până atunci rămân cu o întrebare pe care nimeni nu pare grăbit să o lămurească.
Am rămas stat suveran sau, fără să fim anunțați, am început să ne obișnuim cu statutul de „land” administrat de Mertz, Van der Leyen Bolojan, Dominic Fritz și Siegfried Mureșan?
Nu afirm că așa este. Întreb doar. Și cred că, într-o democrație, întrebările cetățenilor nu ar trebui să incomodeze pe nimeni. Cu atât mai puțin pe cei care au datoria să le dea un răspuns. Și mărturisesc că îmi mai păstrez o umbră
În romanul „Conversație la Catedrala”, Mario Vargas Llosa ne introduce într-o lume dezarticulată moral, aflată sub dominația unui regim autoritar ce își exercită puterea prin intermediul fricii, corupției și violenței. În centrul acestui univers otrăvit se află un anume Cayo Bermúdez, o figură rece și eficientă, șef al serviciilor secrete, omul care știe, comandă și taie, fără ezitare. El nu este doar un personaj, ci un simbol – un arhetip al statului care devorează individul în numele ordinii.
Nietzsche pare din ce în ce mai stupid și/sau amuzant. El afirma că „toate adevărurile mari încep prin a fi blasfemii”. Într-o epocă în care libertatea de exprimare este tot mai des filtrată, reglementată și sancționată, cuvintele sale capătă o relevanță tulburătoare. Astăzi, democrațiile occidentale trăiesc o contradicție profundă: proclamă libertatea drept valoare supremă, dar o limitează prin forme subtile de cenzură și supraveghere.
Statele Unite păstrează o apărare puternică a libertății de exprimare prin Primul Amendament. Chiar și cele mai controversate opinii sunt, în teorie, protejate. În schimb, Uniunea Europeană sub deplorabila Ursula și neomarxiștii care o susțin, deși declară aceleași principii, dezvoltă mecanisme tot mai invazive de control: filtre automate pentru conținut online, identificare digitală obligatorie, monitorizarea conturilor bancare, tendința abuzivă de renunțare la banii cash și reglementări stricte asupra platformelor sociale.
În acest context, nu mai putem ignora faptul că ideile lui George Orwell, din romanul 1984, au devenit mai mult decât o ficțiune distopică – ele devin ghid de acțiune. Ministerul Adevărului pare astăzi reîntrupat în comisii de „verificare a faptelor”, în campanii împotriva dezinformării și în algoritmi care decid ce merită să fie văzut, auzit sau crezut.
Pentru Nietzsche, adevărul nu este o dogmă, ci o creație a individului care are curajul să gândească liber, chiar împotriva curentului. El avertiza că acolo unde nu avem voie să greșim, să ofensăm sau să deranjăm, nu mai există libertate reală. Doar din confruntarea ideilor, chiar și a celor greșite sau provocatoare, se poate naște progresul autentic.
Astăzi, sub pretextul protecției colective, riscăm să ne pierdem tocmai dreptul de a căuta sensul personal, de a formula adevăruri nepopulare și de a ne exprima fără frică. Și poate că, așa cum avertiza Nietzsche, în lupta noastră împotriva răului – fie el real sau imaginar – ne transformăm, încet, în propriul nostru călău.
La prima vedere, Bermúdez pare un produs al trecutului: un ofițer de informații care se sprijină pe tortură, pe informatori și pe teamă. Însă, privit prin lentila timpului, el devine surprinzător de actual. Poate că astăzi nu mai pășește pe coridoarele întunecate ale închisorilor clandestine, dar spiritul lui plutește în rețelele de date, în camerele de supraveghere, în algoritmii care ne învață temerile și dorințele.
Într-o lume digitalizată, Bermúdez nu mai are nevoie de instrumente brute. Astăzi, frica nu mai vine din tortură, ci din tăcerea telefonului ascultat, din știrile ajustate subtil, din sentimentul că totul este văzut, înregistrat, analizat. Orwell nu mai este avertisment – a devenit manual de utilizare. Controlul nu mai este exterior și brutal, ci interior și rafinat. Autocenzura este noua închisoare, iar libertatea pare din ce în ce mai mult un decor, nu o realitate.
Astăzi, supravegherea a devenit invizibilă, aproape benignă în aparență. Ne este prezentată ca o protecție împotriva terorismului, a dezinformării, a pandemiei. Însă, în spatele acestor justificări, se conturează o realitate mai adâncă: statul și uneori companiile vor să știe totul despre toți, nu pentru că fiecare individ este periculos, ci pentru că oricare poate deveni, într-un anumit context. Bermúdez nu se mai teme de ideologi, ci de statistici deviante, de tendințe de gândire care nu se aliniază narativului dominant. să nu uităm că în românia eram sfătuiți oficial să nu ne informăm decât din surse ale Statului… Și, trebuie să admitem că tot în România, cenzura rudimentară a lui Cayo Bermudes – arestarea, dosarul penal, acuzațiile de pro-rusism, extremism sau nazism – au rămas încă în vigoare…
În „Catedrala”, întrebarea fundamentală, întrebare, care în România nu se pune de fel, este: „Când s-a dus totul de râpă?” Răspunsul ar fi simplu: sceleratul Traian Băsescu și tot ce a adus el în viața politică, și, mai ales, în cea a Justiției și serviciilor de informații.
Astăzi, întrebarea este alta: ne dăm seama că e deja prea târziu?
Literatura lui Llosa ne avertizează: dictaturile nu mor, ele doar se metamorfozează. În România și în Europa, Cayo Bermúdez nu a dispărut. – face încă dosare și arestări, și s-a conectat, în plus, la internet.
Și, totuși. Sunt sigur că în SRI, așa, fără conducere civilă, sunt destui oameni onești, care ar putea să ne lămurească ce se întâmplă cu noi…
Octavian Hoandră
