Uneori am impresia că trăim într-o lume scrisă de Milorad Pavic, dar tradusă prost, cu greșeli de gramatică și pagini lipsă. Alteori, pare clar că noi am distrus această lume, bucățică cu bucățică, până când misterul s-a făcut utilitar, iar iluzia comodă.
Lumea lui Pavic era o carte care se răsfoia singură, o oglindă care visa, un univers care îți cerea participarea. A noastră e o listă de sarcini și un ecran care se aprinde la atingere. Am înlocuit vraja cu semnalul 5G , visul cu notificarea, iar timpul cu un calendar care se actualizează automat.
Pavic imagina realități care se suprapuneau – una trăită, una citită, una amintită. Noi trăim o singură realitate, dar ne prefacem că sunt mai multe, doar pentru că o putem filma din unghiuri diferite.
Fiecare om are acum câteva versiuni ale lui însuși: profilul, umbra, oglinda și tăcerea. Niciuna nu e completă. Niciuna nu e vie.
În lumea lui Pavic, o femeie putea deveni o carte, un sărut putea modifica un capitol, iar un vis avea greutatea unei profeții.
La noi, o femeie devine un status, un vis devine o postare, iar profeția e doar un titlu care dispare în flux.
Totul e reversibil, consumabil, deconectabil. Am pierdut densitatea evenimentelor, greutatea tăcerii, gravitatea gestului. Trăim, cum spunea cineva, „într-o realitate în care totul e adevărat, dar nimic nu mai contează”.
Citiți articolul integral pe EVZ.ro!
sursă: EVZ.ro
