Am citit textul lui Romeo Couți despre UDMR și despre ceea ce presa românească pare să fi învățat, de ani buni, să nu întrebe despre ”asociația culturală” UDMR, pe care milioane de români se încăpățânează s-o numească, împotriva Legii, ”partid”. În treacăt fie spus, din 1989 și până azi, Statul Român se preface că nu vede asta și nu e în stare să-i oblige pe cetățenii români de etnie maghiară din UDMR să respecte, măcar Legea Partidelor…
Autorul identifică trei mecanisme ale acestei tăceri: teama de acuzația de xenofobie, dificultatea de a urmări finanțările venite din Ungaria și interesul partidelor românești de a păstra, cu orice preț, ceea ce numesc ele „stabilitate politică”.
Trei explicații. Și, poate, o singură slăbiciune: frica.
Citind, nu știu de ce, mi-am amintit de Nemecsek Ernő.
”Băieții din strada Pál” – cartea lui Ferenc Molnar a fost una dintre lecturile copilăriei mele pe care n-am uitat-o. Ciudat cum rămân în noi asemenea personaje. Uităm intrigi întregi, uităm numele altora, poate chiar ordinea întâmplărilor, dar câte un copil dintr-o carte continuă să meargă alături de noi o viață.
Nemecsek era cel mai mic. Cel mai slab. Singurul soldat de rând într-o armată de generali. Numele lui putea fi scris cu litere mici în registru. Putea fi umilit. Putea fi trimis acolo unde ceilalți nu voiau să meargă. Și totuși, dintre toți, tocmai el nu era laș.
Citiți articolul integral pe EVZ.ro!
sursă: EVZ.ro
