Indiferent de câte ori va fi repetată observația sau analiza de mai jos, am convingerea că noi nu putem repeta și clarifica pe atât pe cât se pot face ei că nu văd, nu aud și nu înțeleg.
AȘADAR, DESPRE TOPURILE CU UNIVERSITĂȚI ȘI UNIVERSITĂȚILE DE TOP
Universitățile din topurile internaționale (QS, THE, ARWU) sunt, în imensa majoritate, comprehensive: acoperă simultan multiple domenii majore (științe exacte, inginerie, medicină, științe sociale, arte/umanioare, economie etc.). Sistemul românesc, vezi în special cel din București, este fragmentat artificial în instituții monodisciplinare sau înguste. Aceasta nu este o diferență de detalii, ci un handicap structural sistematic care face competiția inegală din start.
DE CE TOPURILE RECOMPENSEAZĂ COMPREHENSIVITATEA
Metodologiile marilor rankinguri globale nu sunt neutre față de structură. QS cere explicit ca o instituție să ofere programe complete de licență și master în cel puțin două arii de facultate pentru a fi eligibilă. Indicatorii principali: reputație academică (30% în QS), volume de publicații și citări, rețele internaționale de cercetare, impact pe angajatori , se acumulează pe întregul corp al universității.
Un sistem multi-domeniu generează: volum mai mare de output științific (mai multe facultăți = mai multe articole indexate); citări și colaborări interdisciplinare care ridică scorul general; reputație academică și de angajator pe mai multe fronturi; densitate mai mare de cercetători și resurse care se pot combina.
Chiar și instituțiile aparent „specializate” din top 20 (MIT, Caltech, Imperial College, ETH Zürich) nu sunt monolitice: acoperă multiple discipline STEM + management, uneori medicină sau științe sociale. Prezența științelor administrative și abordărilor interdisciplinare asigură de obicei legătura cu domeniile sociale și umaniste (un lucru care am avut surpriza să constat că nici măcar acum nu este înțeles în lumea intelectuală publica românească!).
Universitățile cu adevărat pure (doar medicină, doar arte, doar economie) apar rar în topurile generale și aproape niciodată în top 100–200 global. Ele domină rankingurile pe subiect, dar scorul agregat le penalizează. Harvard, Oxford, Cambridge, Stanford, UCL, NUS, Peking, Tsinghua – toate sunt comprehensive. Acesta este standardul de facto.
FRAGMENTARE SISTEMATICĂ: REALITATEA ROMÂNEASCĂ
La București (și similar la Cluj, Iași), sistemul a fost spart după modelul din 1948: Universitatea din București (predominant umanioare + științe), Politehnica (inginerie), UMF Carol Davila (medicină), ASE (economie), Institutul de Arhitectură, USAMV (agronomie/veterinară), plus arte etc.
Fiecare este evaluată separat. Rezultatul apare clar în rankinguri: cele mai bune instituții românești se situează de obicei în intervalele 800–1500+ (THE, QS), iar metarankingul național arată o dispersie a punctajelor. Nicio entitate nu acumulează masa critică de publicații, citări și reputație pe mai multe fronturi simultan.
Dacă aceleași resurse ar fi punctate integrat – ca o „Universitate Metropolitană București” sau un consorțiu legal cu raportare unică – scorurile s-ar aduna. Volumul total de articole, rețeaua internațională, reputația agregată și impactul interdisciplinar ar crește substanțial.
Experți români (inclusiv din mediul academic) au observat deja că o astfel de agregare virtuală ar plasa un astfel de pol ușor în top 500, uneori mai sus, în funcție de ranking. Exact același efect s-a văzut în alte țări când s-au făcut fuziuni sau raportări integrate (Franța, unele cazuri nordice sau asiatice).
ANALOGIA CEA MAI GRAITOARE
Este ca și cum am concura sistematic cu avioane monomotor, în timp ce rivalii zboară cu bi- sau multimotor. Fiecare monomotor românesc (Politehnica, UMF, ASE, UB) poate fi competitiv pe coridorul lui îngust. Nu insa pe cel agregat.
Aceasta nu înseamnă că specializarea este rea. Rankingurile pe domenii arată performanțe locale decente. Dar topurile generale (cele care contează pentru vizibilitate, atragere de studenți internaționali, finanțare și prestigiu) privilegiază comprehensivitatea.
Atâta timp cât România menține arhitectura fragmentată, comparația rămâne structural inegală. Unificarea reală sau cel puțin raportarea integrată ar schimba radical poziționarea, prin simpla aliniere la modul în care se măsoară excelența globală.
Este atât de simplu și de înțeles și de rezolvat dacă într-adevăr asta este problema noastră.
SA ADUGAM INSA CEVA EXTREM DE IMPORTANT
Realitatea este ca sistemul românesc de educație și cercetare livrează o performanță extraordinară – relativ la resurse – într-un regim de subfinanțare care nu mai este cronică, ci de exterminare lentă.
Cifrele sunt clare și repetate an de an: România alocă pentru educație un procent din PIB mult sub media UE de peste 4,6–5%, iar pentru cercetare-dezvoltare rămâne pe ultimele locuri din Uniune – sub 0,5% din PIB total, cu alocări guvernamentale pe cap de locuitor de circa 19 euro (față de media europeană de aproape 290 euro). Cred ca e singura țară din UE care a înregistrat scădere a alocărilor R&D pe locuitor. Ținta legală de 1% din PIB pentru cercetare și de 6% (sau echivalentul actual) pentru educație rămâne, de zeci de ani, o glumă pe hârtie.
În aceste condiții (salarii neatractive, infrastructură uzată, birocrație, fragmentare instituțională, predictibilitate zero a finanțării) sistemul încă produce: cercetători care câștigă granturi, institute care publică în reviste de top, universități care mențin standarde minime de calitate, absolvenți care sunt absorbiți pe piețe competitive din vest.
Performanța relativă (output pe euro investit) este, în multe domenii, mai bună decât ar permite rațiunea economică. Este un miracol.
CINE ESTE RESPONSABIL?
Statul român, care tratează educația și cercetarea ca pe un cost rezidual, nu ca pe investiție strategică. „Statul paralel” si clanurile clasei dirigente – rețelele de interese care preferă alocări pe criterii de putere sub acoperire, nu de merit si au creat un sistem de selectie inversa, negativa anti-meritocratica in Romania. Și societatea românească, pe care, în mare parte, „o doare în cur”.
Atâta timp cât discursul public se oprește la lamentări ocazionale și la rankinguri rupte din context, prilej de rupere în figuri pentru figurile tipice ale jurnalismului, influenceriei și comentariatului public aflate la limita analfabetismului functional si specializate în antiromânism și denigrare națională, iar prioritățile reale rămân altele, ne simțim în elementul nostru. E perfect! E ce stim sa facem si ne simtim bine asa!
Rankingurile fără nicio mențiune a subfinanțării de exterminare, a fragmentării instituționale sau a indiferenței societale devin armă preferată: se scandează „eșec național”, se arată cu degetul, se cultivă complexul de inferioritate, ar loc ruperea in figuri, în timp ce cauzele structurale sunt ignorate cu grijă. Este un ritual confortabil.
Convine tuturor, dar mai ales responsabililor direcți (autorități naționale, decidenți politici și paraziții instituționali) care de decenii bune se hrănesc parazitar din acest sistem pe care l-au distorsionat până în punctul în care îl vor aduce la colaps național.
