3.7 C
București
luni, martie 4, 2024
3.7 C
București
luni, martie 4, 2024

Gold FM 96,9

spot_img
AcasăAlte ŞtiriPROFITORII TRANZIȚIEI (10)

PROFITORII TRANZIȚIEI (10)

-

DISTRIBUIE:

Originea nomenclaturisto-securistă a unor personaje influente din viața publică, printre ei fiind consilieri prezidențiali, pseudo-disidenți ca Vladimir Tismăneanu sau jurnaliști precum ”Cațavencii”.

SOLIDNEWS vă propune un serial despre o parte dintre oamenii ce-au condus haotic România sau au exploatat-o economic după 1989, așa cum îi descrie Eugen Mihăescu, grafician și membru de onoare al Academiei Române, fost politician la vârful puterii, colaborator timp de mai multe decenii al celor mai prestigioase publicații din SUA și Europa (sursa: volumul ”Între linii”, editura RAO, ediția 2016; formularea titlurilor din articole aparține redacției SOLIDNEWS).

Originea nomenclaturisto-securistă a unor personaje influente din viața publică, printre ei fiind consilieri prezidențiali, pseudo-disidenți ca Vladimir Tismăneanu sau jurnaliști precum ”Cațavencii”.

Context: Căutând originea promovării unor personaje ce influențau activitatea politico-publică în postceaușism, Mihăescu găsește resortul ascensiunii lor la nivelul fostei nomenclaturi securisto-comuniste.

(Ajuns în postura de consilier la Cotroceni spre finalul celui de-al doilea mandat al lui Ion Iliescu, autorul analizează originile promovării sfătuitorilor prezidențiali, n.r.)
”La etajul doi, ușă în ușă cu Iliescu, se afla consilierul Mișu Negrițoiu, care răspundea de problemele economice și de reformă, adică era omul cu tranziția. Îi creștea pe cap, din abundență, o căciulă de păr pubic și umbla îmbrăcat la patru ace. Costumele și pantofii de marcă pe care îi purta costau o avere. Numai cravata de la gâtul său făcea cât jumătate din salariul pe o lună al unui consilier. Mă fascina contrastul dintre trăsăturile groase, cam țărănești ale chipului și corpul subțire și spilcuit. L-am întrebat o dată pe Iliescu:

– De unde are ăsta bani să-și cumpere asemenea haine?

– ÎI sponsorizează nevasta care lucrează la o bancă! mi-a răspuns indignat președintele.
Mișu avea studii economice și făcuse și dreptul la „fără frecvență”. În 1982, a devenit, temporar, șeful Agenției economice de la New York și apoi, pentru scurtă vreme, al Biroului Comercial de la Los Angeles. Dacă tot era pe Coasta de Vest a Statelor Unite, în 1984 a fost numit „atașat olimpic” al României la Jocurile de Vară de la Los Angeles. Revenit la București, a obținut o bursă de patru luni la GATT, strămoșul Organizației Mondiale pentru Comerț, la Geneva. Cineva a avut grijă ca Mișu să nu sufere din cauza frigului și a lipsurilor din țară. Cu toate astea, fiind întrebat de presă dacă a fost securist, Negrițoiu a răspuns: „O, în nici un caz! I-au spus unii lui Voiculescu (patronul Antenelor) că toți cei care au lucrat în comerțul exterior ar fi colaborat cu Securitatea. Dar diferența e că numai el a ajuns miliardar”. Probabil că Mișu era mai mic în grad și a ajuns numai președintele ING Bank România cu cel puțin un sfert de milion de euro salariu pe an. Nu înțeleg de ce băieții ăștia se rușinează așa?! Doar Securitatea a racolat pentru anumite misiuni, mai ales în străinătate, numai profesioniști buni. Ei au fost ofițeri, nu turnători, așa că nu au „colaborat”, ci au fost chiar Securitatea! E drept, nu aia care a bătut și a schingiuit, ci numai cea care a spionat!
Consilier cu problemele de politică internă, în locul lui Iosif Boda, era Gheorghe Fulga. Fiul unui milițian din Brașov era absolvent al facultății de filozofie din 1975 și doctor în sociologie. A fost colaborator apropiat al președintelui Iliescu de la început, din 1990. Fulga era o persoană reținută, ștearsă. Avea ceva ciudat, misterios, care îți făcea frig pe spate. Cred că rolul de șef peste spioni, pe care l-a jucat din 2001, i se potrivea ca o mănușă. Aparenta sa răceală era însă înșelătoare. Îmi amintesc că șoferul său povestea, apropo de Corina Crețu, că era pus la mare încercare uneori, când îl conducea pe șeful său. Că de auzit se putea preface că nu aude, dar nu putea să ia mâinile de volan și să le pună la ochi ca să nu vadă, în oglinda retrovizoare, ce se petrece pe bancheta din spate. După ce Iliescu a pierdut alegerile din 1996, Fulga a ajuns consilier la banca lui Sorin Ovidiu Vântu. I-a venit de hac Traian Băsescu în 2006 când Gheorghe Fulga a fost nevoit să demisioneze din funcția de director al Serviciului de Informații Externe în urma scandalului Omar Hayssam. Are un mare merit: își iubește tatăl pe care l-a înaintat la gradul de general de brigadă în retragere, în 2001.
Deși Iosif Boda era numit ambasador la Berna, venea atât de des Ia Cotroceni încât ai fi zis că e, în continuare, consilier la Președinție. Iar când pleca la misiune, nu i se simțea lipsa pentru că lăsa în loc o iscoadă la Departamentul politic, pe domnul Paul Dobrescu, care răspundea de relația cu Parlamentul și cu presa. Înalt ca o prăjină, cu un cap cât o gămălie de ac, înotând în hainele prea largi, Dobrescu împrumuta de la mentorul său Boda același aer de superioritate. În realitate, pe fruntea sa se putea citi: „un prost solemn”. Își lua avânt pe coridoarele palatului ca un perfect încurcă lume. Adora să semene zâzanie și, cum rolul său era să se facă plăcut partidelor din opoziție, scurgea anumite informații către reprezentanții acestora și presei. Apoi hoțul striga „Hoții!”: „Corina le-a spus!” sau „Eugen i-a informat!” Se lăuda că-l are pe Seniorul Coposu în buzunarul de la vestă. Dar el provenea din redacția ziarului comunist Scânteia. Făcuse o escală pe la Viitorul liberal (liberal scris cu literă mică) și prietenul meu Sergiu Georgescu, consilier artistic al ziarului, îmi povestea că Dobrescu s-a bătut, prłn redacție, cu cineva. Ajuns acum la PDSR, Paulică a urmat exact traiectoria zicalei: „mergem acolo unde ne trimite Partidul să muncim!”
Consilier cu problemele culturii și cultelor era domnul Victor Opaschi. Cunoștea foarte bine domeniul pentru că lucrase, pe vremea lui Ceaușescu, la Comisia pentru culte care era o subunitate a Securității Statului. Adică era duhovnicul duhovnicilor! Și el era îmbrăcat super elegant, în costume italienești și pantofi Gucci. Avea o bărbuță îngrijit tunsă, care îl făcea să semene cu marele închizitor Fernando Nino de Guevara, cardinalul imortalizat de El Greco. Era mieros și onctuos, avea ceva de odaliscă și atitudinea sa m-a făcut să-l bănuiesc, și nu pe nedrept, de anumite slăbiciuni. A reușit să se strecoare pe sub pielea zgripțuroaicelor din anticameră. Și, atunci când se adunau și cu Țuțu Stanciu, băiatul de la scrisori și petiții, formau un cvartet de cucoane, care discutau despre rochii, parfumuri și creme. Își tăceau complimente gen: „Ah, ce bine-ți stă!” sau „Vai, ce bine arăți!”
Opaschi avea un comportament de sclav față de Iliescu de care se lipise „ca marca de scrisoare”. La un moment dat mi s-a destăinuit că președintele a vrut să-l numească ambasador al României la Vatican, dar el a refuzat să plece „pentru că nu poate să-l lase singur pe Iliescu.”
(…)

(Ajuns la funeraliile lui Alexandru Bârlădeanu, fost șef al Senatului, Eugen Mihăescu vizitează înaintea ceremonialului Cimitirul Sfânta Vineri, n.r.)
Plimbându-mă prin cimitir, m-am trezit pe „Aleea comuniștilor”. N-are rost să înșir aici numele celor îngropați acolo. Nume sonore care au trimis la moarte, după război, tot ce a avut mai bun România. Un detaliu m-a făcut să mă opresc în fața uneia dintre pietrele funerare. Toate erau la fel: dreptunghiulare, fără cruce, având săpat numele decedatului și simbolul comunismului secera și ciocanul. Piatra care mi-a atras atenția marca mormântul lui Leon Tismăneanu. Cineva – un membru al familiei bănuiesc, dar nu văd cine altcineva decât fi-su, Vladimir Tismăneanu, zis Volodea – a pus să fie acoperit simbolul comunist cu o fotografie funerară, ovală, imprimată pe porțelan. Dar poza nu reușea să mascheze complet secera și ciocanul așa încât, de o parte și de alta a portretului defunctului, se ițeau mici bucăți din instrumentele „puterii poporului”. Ce ușor e să încerci să ștergi un simbol! Numai că el rămâne săpat în piatră și apare așa, aidoma unor cornițe drăcești, de o parte și de alta a fotografiei!
Privind monumentul „machiat” al bătrânului Tismăneanu, mi-am amintit de felul în care l-am cunoscut pe Volodea la New York. Era pe la mijlocul anilor ’80. Tismăneanu sosise de curând din Venezuela și nu-mi mai amintesc cine mi l-a adus acasă. În jurul meu gravitau mai multe personaje care ar fi putut să facă asta. Despre Volodea se vorbise destul de mult în America. Se comentase mai ales aventura prin trecuse în încercarea de a emigra: inițial, a plecat cu maică-sa în Spania la o adunare a „foștilor luptători comuniști” împotriva lui Franco unde, curios, nu a vrut sau nu a putut rămâne. Apoi, nu a fost primit în Franța ca refugiat politic, iar Statele Unite i-au refuzat viza de intrare. Venea deci din America Latină, unde se căsătorise cu o tânără drăguță și firavă, care era, din păcate, și cocoșată, dar avea o mare și foarte importantă calitate: era cetățean american! Cei doi au divorțat destul de curând după ce s-au stabilit în SUA, iar mai târziu, când am revăzut-o pe stradă, tânăra se operase și nu mai avea nici un defect.
Când l-am cunoscut, pentru că venise cu un oarecare interes, Volodea părea un băiat drăguț și mieros. Cred că era puțin timorat pentru că se vedea nevoit să ceară o favoare unui necunoscut și, din această cauză, cam „făcea pe deșteptul”. Îmi adusese niște articole, nu mai știu câte, pe care mă ruga să le dau la New York Times pentru a fi publicate în pagina Op-Ed (opusă editorialului). Nu le-am citit cu prea mare atenție deși am acceptat să le prezint redacției. Nu era primul român pe care îl ajutam. E drept că, până atunci, dusesem la ziar numai desenele compatrioților mei artiști. Nici nu prea mă interesa cum scria Tismăneanu, pentru că eram în perioada în care consideram că orice atac împotriva regimului de la București și a Iui Ceaușescu este bine-venit și trebuie publicat în presa americană. Pe vremea aceea, redactor de pagină era Herbert Mitgang. I-am dus articolele și, după vreo două-trei zile, l-am întrebat dacă publică ceva.
M-a șocat răspunsul său:

– Eugene, dragă, ce-i cu protejatul ăsta al tău? Are un limbaj de lemn, comunist, ceva de curge talașul din el! Ce-ți veni să îmi aduci articolele astea?!
M-am gândit atunci că, pe undeva, este normal ca un om, care a petrecut tinerețea gândind și scriind într-un fel, să rămână cu niște ticuri. Dar, și în zilele noastre, dacă-i citești articolele din Evenimentul Zilei, îți dai seama că Volodea Tismăneanu scrie ca pe vremea când colabora la gazetele comuniste. Diferența este doar că acum pune „da” acolo unde altădată ar fi pus „nu”! Pentru Volodea, schimbările sunt simpliste, așa cum se vede și pe piatra funerară de pe mormântul lui taică-său. Partea nostimă este că Tismăneanu, după ce a reușit să-și de lucru peste ocean (îmi imaginez că nu i-a fost prea ușor!), a început să pozeze în mare specialist în problemele americane, atunci când era în România, și în mare cunoscător al problemelor din România când era în America. Asta este însă o moștenire de familie pentru că și bătrânul Tisminețki era expert în problemele românești atunci când era la Moscova și specialist în Moscova când era la București. Ba Leon a fost și mare specialist în Spania și tot așa pe unde a umblat cu traista în băț acest revoluționar de profesie. Pentru mine, Volodea, ca și taică-său, a fost întotdeauna ca un melc fără casă. Unde e casa lor? În America sau în România? În Rusia? În Israel sau poate în Spania? Cred că nici ei nu mai știu unde! Ca și Neulander, tatăl premierului Petre Roman, de altfel. După mine, toți acești cominterniști au fost un fel de Carlos Șacalul, un fel de teroriști avant la lettre.
Vladimir Tismăneanu a avut întotdeauna norocul să întâlnească oameni naivi. Iliescu a fost unul dintre ei. L-a primit pe Volodea — deși știa cât de îngrozitor scrie despre el — și, când a văzut cât e de „drăguț” și de mieros, cum e când are un interes, l-a ascultat. Apoi, s-a amăgit că are în față un fel de Mircea Eliade, care îl va ajuta să rămână nemuritor. A acceptat să scrie o carte împreună cu Tismăneanu. Iliescu l-a găzduit în Vila Dante, l-a cărat cu limuzinele Președinției, dar nu i-a mai plăcut deloc când a văzut că iese șifonat din această aventură pentru că portretul său din carte nu era deloc măgulitor… Volodea a reușit întâi să-l amețească pe Emil Constantinescu spunându-i că știe el cum se învârte roata la Washington. Președintele l-a crezut și l-a invitat la Cotroceni ca să-l ajute să se pregătească să-l întâmpine cum se cuvine pe Bill Clinton. O săptămână a stat Volodea la București, dar a omis să-i spună președintelui român un lucru esențial, și anume că omologul său a avut un accident la genunchi și nu poate merge pe jos. Pentru că nu a fost prevenit de suferința lui Clinton, Constantinescu a dorit ca, după ce își întâmpină oaspetele pe careul de onoare, să urce împreună pe jos, într-un tëte-â-tëte, până la palat. S-a creat un moment penibil după ceremonia oficială pentru că Bill Clinton s-a urcat imediat în propria limuzină, iar când președintele român a încercat să se suie în același automobil, a fost destul de ferm oprit de Serviciul Secret american. Constantinescu s-a văzut nevoit apoi să ia mașina poliției pentru că Protocolul Cotrocenilor nu prevăzuse o limuzină. Ce scenă! Președintele român încercând să-și prindă din urmă musafirul! Ca în România!
Priveam piatra funerară de pe mormântul lui Leon Tismăneanu și nu puteam înțelege ce a fost în capul fiului său. Pot pricepe că, după ce a trăit o jumătate din viață de pe urma comunismului, Volodea a ajuns la concluzia că a greșit. E dreptul lui! Dar să mutileze piatra funerară a părintelui său, care toată viața a crezut în comunism și a murit în aceeași credință, mi se pare o adevărată profanare!
(…)

Odată cu schimbarea guvernării de la București, au început să apară „fețe noi” la New York. Presa și intelectualii care susținuseră până atunci opoziția își primeau acum premiul: călătorii în străinătate pe cheltuiala statului. Redactorii de la revista Cațavencu, de exemplu, erau mari maeștri în a-și aranja aventuri prin deșert sau mai știu eu ce locuri exotice. Într-o zi, trecând prin fața Centrului Cultural, am văzut un afiș care anunța o serată la care urmau să participe „cațavencii”, redactorii săptămânalului bucureștean. Eram foarte curios să aud ce au de spus așa că m-am dus și eu. Prima impresie nu a fost prea grozavă, dar n-a fost nici o surpriză. După cum vorbeau, își trădau proveniența: păreau cu toții scuturați din foile presei ceaușiste, descinși direct de la Viața Studențească sau Scânteia Tineretului. Cu toate acestea, i-am invitat acasă, la un pahar de whisky, mai ales pentru că erau însoțiți de caricaturistul Ion Barbu, pe care îl apreciam în mod deosebit.
Invitația mea ascundea, de fapt, o răzbunare. Mi-a făcut o deosebită plăcere să citesc pe fața lor invidia în timp ce examinau apartamentul, mobilele, tablourile, priveliștea. A fost suprema mea revanșă pentru injuriile cu care m-au tăbăcit și scuipații de care m-au acoperit în paginile săptămânalului numai pentru că îl susțineam pe Iliescu și întorsesem spatele găștii de la GDS (Grupul de Dialog Social, n.r.). Asta era satisfacția mea: să Ie dau de băut și să mă uit cum crapă rânza în ei de invidie! Mi-a părut rău însă că lipsea cel mai laș dintre ei, unul cu „un chip isteț de oaie creață”, ca să-l parafrazez pe Eminescu, care se dă mare critic de artă și mă înjura în Cațavencu la adăpostul anonimatului. Tudor Octavian, deoarece despre el este vorba, s-a dovedit de fapt un biet misit de tablouri, a cumpărat cu hârzobul pictură de gang din talcioc și vrea acum să o transforme în patrimoniu așa că a scris o carte despre niște nulități Constantin Artachino, Kimon Loghi și alții ca ei. L-am cunoscut târziu pe Tudor Octavian la București și am putut să-i citesc în ochi aceeași invidie. Și pe el, ca și pe colegii săi de la gazetă, i-am bănuit de legături cu Securitatea de altădată, dar și cu supraviețuitorii ei din ziua de azi, care s-au schimbat, s-au privatizat, dar transmit ordine la ,,Cațavencu” ce să se scrie și despre cine. Ulterior am și aflat că unii aveau angajament semnat cu vechea poliție politică așa cum a fost cu cel mai agresiv dintre ei, Cornel Ivanciuc. Ăsta mă toca plin de ură în revistă deși, atunci când bârfea cu niște cucoane care mă cunoșteau, nu prididea să mă tămâieze. Jalnică a fost deconspirarea acestui nefericit! Sunt curios ce blide mai linge în ziua de azi. Niște tipi inabili cu toții, obligați să mănânce din farfuriile acestea murdare. Între ei și cei pe care îi atacau astăzi cu furie, acuzându-i de comunism, nu este nici o diferență. Ce au făcut „cațavencii” înainte de ’89 ca să justifice această misiune de „purificatori” ai societății românești? Cu toții au acceptat sistemul și s-au integrat. În majoritate, au fost membri de partid și nu cred că s-au înscris în PCR pentru că cineva le-a pus pistolul la tâmplă. Unii s-au angajat chiar să servească Securitatea. Pe mine mă urau pentru că am fugit din România înainte să pățesc și eu poate același lucru sau să dispar în neant. Am fugit în Occident și totuși nu am murit de foame, ba chiar am reușit și m-am descurcat foarte bine. Gașca aceasta a avut tupeul să publice „Lista securiștilor”. S-au limitat la epoca lui Ceaușescu, dar s-au ferit ca de dracul să înșire numele celor care au întemeiat această poliție criminală, de inspirație NKV-distă, imediat după război.
Pe Mircea Toma, cel cu monitorizarea presei, l-am cunoscut imediat după revoluție, prin anii ’90, când mi l-a adus de mână Volodea Tismăneanu. Ulterior, nu am fost prea surprins să aflu că, pe vremuri, făcea teste psihologice cu piloții lui Ceaușescu. Mai e nevoie de explicații? Și tot Volodea mi l-a adus atunci și pe Mircea Mihăieș cu care mi-am pierdut timpul plimbându-l prin New York, arătându-i Muzeul de Artă Modernă (MOMA) și explicându-i ce înseamnă pictura contemporană. Mi-am furat din timpul meu care era foarte măsurat în acea perioadă în care încercam să revin la ritmul meu de lucru, să recuperez din timpul pierdut în România. Nu știu dacă am avut în viață amici fideli, dar inamici fideli sigur am avut.

Tot prin 1998, a venit în America și ne-am cunoscut mai bine Sorin Roșca Stănescu, însoțit de Dinu Patriciu și de Horia Alexandrescu. Îmi amintesc că Patriciu a produs asupra mea o puternică impresie. Mi-era foarte greu să-i pun o „etichetă”. Nu se potrivea cu ideea mea despre arhitecți, care ar trebui să fie niște artiști compleți (sculptori, pictori și desenatori desăvârșiți) și constructori pe deasupra. Patriciu n-avea nimic din toate astea. Îmi evoca mai curând un personaj levantin, foarte pragmatic, care, din spatele platoșei de om placid, te privea cu ochi sfredelitori, ca de viezure. Sub aspectul bonom, se ascundea un jucător de pocher care blufează fără să-i tresară vreun mușchi pe obraz. Mai târziu, m-am lovit de el pe piața de artă pentru că îmi „sufla” tablourile pe care aș fi vrut să le cumpăr.
I-am invitat pe toți la restaurantul meu preferat din Greenwich Village, cu specific italian, pe nume Portobello. Am petrecut împreună o seară minunată, cum demult nu mi se mai întâmplase. Mă simțeam ca acasă și am retrăit atmosfera serilor de la Katanga, din tinerețea mea.”
(va urma)

Profitorii tranzitiei (1) – Solid News
Profitorii tranzitiei (2) – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (3). – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (4).Dizidentul Mihai Botez și oamenii de la Europa Liberă, legăturile cu generalul Iulian Vlad, șeful Securității. Emil Cioran și negrii Franței – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (5) – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (6) – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (7) – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (8) – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (9) – Solid News

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

spot_img

ULTIMELE ŞTIRI

Hellvig: În trecut tv-ul făcea din politicieni vedete, azi vedetele devin...

Fostul șef al SRI desființează candidații-șampon și oamenii noi cu truse de machiaj Eduard Hellvig a scris pe reţaua X că, în România, ca peste...

Constelația europeană – scurtă analiză a europarlamentarilor români

Autor: Alin Stanciu Pe 27 Mai 2019 eram în Aeroportul Otopeni, pregătit să mă îmbarac pt zborul București - Copenhaga. Eram foarte obosit dar mulțumit....

Rezumatul discursului lui Putin în fața Adunării Generale a Rusiei

Președintele Vladimir Putin s-a adresat Adunării Federale a Rusiei. După ce a analizat modul în care Rusia a răspuns la provocările recente, Putin a declarat...

Venerabilul Dinu Săraru a plecat la Orientul Etern

Autor: Marius Ghilezan Scriitorul Dinu Săraru și-a încheiat socotolile cu viața și a plecat către Marele Orient, la vârsta de 92 de ani. S-a născut...

Urmăreşte-ne

23,188FaniÎmi place
4,892CititoriConectați-vă
64,900CititoriConectați-vă

Din categorie

spot_img