4.4 C
București
luni, martie 4, 2024
4.4 C
București
luni, martie 4, 2024

Gold FM 96,9

spot_img
AcasăAlte ŞtiriPROFITORII TRANZIȚIEI (11)

PROFITORII TRANZIȚIEI (11)

-

DISTRIBUIE:

Cum l-au sprijinit americanii pe ”kaghebistul” Iliescu în alegerile din 2000 și l-au blocat pe Corneliu Vadim Tudor. Putin a venit pe furiș în România imediat după realegerea lui Iliescu.

SOLIDNEWS vă propune un serial despre o parte dintre oamenii ce-au condus haotic România sau au exploatat-o economic după 1989, așa cum îi descrie Eugen Mihăescu, grafician și membru de onoare al Academiei Române, fost politician la vârful puterii, colaborator timp de mai multe decenii al celor mai prestigioase publicații din SUA și Europa (sursa: volumul ”Între linii”, editura RAO, ediția 2016; formularea titlurilor din articole aparține redacției SOLIDNEWS).

Cum l-au sprijinit americanii pe ”kaghebistul” Iliescu în alegerile din 2000 și l-au blocat pe Corneliu Vadim Tudor. Putin a venit pe furiș în România imediat după realegerea lui Iliescu.

Context: Fiind cooptat în echipa de campanie a lui Ion Iliescu și-n alegerile din 2000, Mihăescu asistă la jocurile subterane prin care americanii îl impun pe Iliescu ca să fie reales, respectiv organizează treburile pentru blocarea lui Vadim Tudor. Una dintre condițiile cerute din SUA a fost numirea lui Mircea Geoană ca ministru de externe.

(Mihăescu îl așteaptă pe candidatul Ion Iliescu în SUA, unde acesta fusese invitat în toamna lui 2000 pentru discuții și aranjamente înaintea începerii campaniei electorale, n.r.)
”Am ajuns la New York cu câteva zile înaintea lui. Era un început de septembrie deosebit de călduros. Într-o seară, am ieșit să fac o plimbare ca să mă mai răcoresc. Vândusem apartamentul din 38 Street și de fiecare dată când veneam la New York, stăteam în studioul Tudor City. Abia am făcut câțiva pași pe 2nd Avenue că am dat nas în nas cu George Constantin Păunescu. Nici nu știam că locuiește Ia câteva străzi distanță de mine, într-unul din turnurile de patruzeci cinci de etaje, nou construite. Auzisem că Păunescu fusese chemat de „securicii” noii puteri (a lui Emil Constantinescu, n.r.), care i-au spus: „Coane, ai cam multe hoteIuri, ne dai nouă Intercontinentalul”. Dar Păunescu, cu mutra lui
caid, a ridicat bărbia și, privindu-i de sus, le-a spus sec, printre dinți: „Fuck you!” Atunci procurorii l-au trimis în judecată pentru că a folosit banii societății sale, General Consulting & Procurement, în ,,scopuri contrare intereselor acesteia”. Între timp însă, Păunescu apucase să traverseze oceanul ca să-și îngrijească sănătatea. De aceea eu credeam că e pe lângă Washington, la spitalul din Bethesda. Când m-a văzut, Conu George s-a apropiat bucuros de mine să-mi strângă mâna și mi-a spus:

– Ce faci, dragul meu?

– Bine! Am ieșit să fac și eu un ban, am răspuns eu mai mult în glumă.

– Cum adică? s-a mirat Păunescu.

– Păi, uite așa: merg pe stradă, mă uit atent și găsesc bani. Câteodată mai mulți, câteodată mai puțini, depinde. Hopa! Stai așa că am zărit ceva, am continuat eu îndreptându-mă spre rigolă unde, într-adevăr, am găsit o bancnotă de douăzeci de dolari mototolită.
Nu-mi venea nici mie să cred, așa că am întors-o pe dos ca să văd dacă nu cumva e o reclamă. În timpul acesta, Păunescu rotunjise ochii mari…

– Azi avem noroc! Gata, nu mai lucrăm, am zis eu încântat. Mergem să bem o bere! (…)
Inițial, nu am știut că George Constantin Păunescu s-a ocupat de vizita lui Iliescu în Statele Unite. Am constatat doar că a fost cea mai bine organizată dintre toate, mai bine decât cele din perioada în care era Președintele României. Conu’ George nu s-a zgârcit, ci a angajat o agenție specializată, care s-a ocupat de tot, de la cazare și transport până la întâlnirile de la cele mai importante ziare și de la diferitele asociații americane. Compania de „public relations” i-a trimis și o fotografă profesionistă, care l-a însoțit pe Iliescu peste tot. Așa încât această vizită nu a avut nimic din superficialitatea obișnuitelor sale deplasări gen ,,tur de vacanță”. Președintelui i-a fost rezervat un apartament într-un „palace”, care nu era Waldorf Astoria, dar era demn de un
șef de stat și întreaga delegație s-a deplasat în limuzine închiriate și nu în droabele de la Misiunea României la ONU.
Iliescu m-a vizitat la atelier însoțit de Puiu Pașcu și a profitat de prilej ca să îmi comande un afiș electoral. Pe acesta l-a și plătit, dar, ulterior, am constatat că totul a fost numai o stratagemă pentru a mă atrage în echipa de campanie pentru că tirajul a fost „confidențial” și, cât am bătut țara în lung și în lat în timpul turneului electoral, n-am văzut nici măcar un afiș lipit pe vreun zid sau stâlp. Cred că fostul președinte a simțit cât sunt de reticent, că evit să mă implic și, de unde până atunci, în timpul vizitelor oficiale, încerca să scape de prezența mea, acum trăgea de mine să particip la toate întâlnirile. Îmi amintesc că, într-una din seri, m-a prevenit că, a doua zi, urma să ia micul dejun împreună cu Alfred Moses, care încă mai era Ambassador at Large al președintelui Clinton și venea special de la Washington. Ultima mea întâlnire cu diplomatul american și perdaful pe care mi-l trăsese îmi erau proaspete în minte și chiar nu aveam chef să dau ochii cu Moses, dar nu a fost chip să scap încercând să mă scuz că lucrez până târziu în noapte și îmi este greu să mă trezesc devreme ca să mă pregătesc. Așa că, a doua zi dis-de-dimineață, a trebuit să mă înființez la hotel unde am avut surpriza să găsesc un Alfred Moses având un zâmbet extra-large pe buze. Mai, mai să mă pupe, nu alta! Discuția, în schimb, a fost foarte protocolară în ciuda strădaniilor Corinei Crețu care nu știa cum să intre în grațiile americanului. După micul dejun, Iliescu avea o întâlnire la Wall Street Journal și eu m-am eschivat pretextând că nu cunosc pe nimeni acolo și aș prefera să fiu prezent puțin mai târziu, la rendez-vous-ul de la The New York Times unde mă cunoștea toată lumea, mă simțeam ca acasă și puteam să mă desfășor. Când să ne despărțim, Moses m-a apucat foarte amical de braț și mi-a spus:

– Ai un moment ca să facem un tur prin preajmă?
Am acceptat și, împreună, ne-am plimbat vreo cincisprezece minute, timp în care Moses mi-a spus că „este foarte fericit că Iliescu mă are lângă el” și că „speră să-i port noroc și să-i dau sfaturile cele mai bune”.
Eram din ce în ce mai uimit ascultându-i urările de bine încununate de speranța interlocutorului meu că „voi fi un bun coach – antrenor pentru candidatul la prezidențiale.” Din tot acest discurs, eu am înțeles un singur lucru: americanii i-au dat „undă verde” lui Iliescu.
Aveam ceva de reproșat totuși companiei care a organizat vizita fostului președinte, dar, până la urmă, am constatat că nu a fost numai vina ei. Și în SUA urmau să aibă loc alegeri prezidențiale iar eu aveam semne că, la Casa Albă, puterea se va schimba. Am încercat să-i explic lui Iliescu necesitatea de a contacta și tabăra republicană. M-am oferit să-i pun la dispoziție numărul de telefon al Condoleezzei Rice, un fel de Corina Crețu a candidatului George W. Bush. Discuția aceasta am purtat-o în holul hotelului și, bineînțeles, yes-men-ii președintelui au început să mă ia peste picior: „de unde o mai fi scos-o Eugen și pe asta!?” Nu am mai insistat, cu atât mai mult cu cât și-a făcut apariția Mircea Geoană care, simțind că roata se întoarce în favoarea Iui Iliescu, se gudura dezgustător, iar Iliescu părea că a dat uitării felul în care îl tratase ambasadorul României la Washington în urmă cu câteva luni.
Într-o seară, am participat la un dineu organizat într-un restaurant din Noho, un cartier șic din Down Town, la care președintele invitase liderii mișcării sindicale americane. Acolo, la felul doi, a apărut gâfâind și Mircea Geoană, direct de la aeroport unde își condusese șeful, ministrul de externe de la acea oră, adică Petre Roman. Pentru că tăceam tot timpul și nu-l scăpam din ochi pe Geoană, care se băga și el în vorbă ba cu Iliescu, ba cu musafirii lui, unul dintre fruntașii sindicatelor americane m-a întrebat:

– Dumneavoastră ce faceți în această delegație?

– Eu am venit special ca să-l monitorizez pe domnul ambasador.

– Cum, Eugen? a sărit ca fript Geoană. Cum adică mă mo… mo… monitorizezi tu pe mine?!

– Adică notez ce faci și, mai ales, ce nu faci, dragă Mirciulică, și am o listă lungă de aici până la colțul străzii!
Toată lumea a râs de această glumă, cracking joke cum o numesc americanii, numai Iliescu a rămas cu furculița în aer. Nu mult după aceea, Geoană a dispărut de la masă și eu am început să mă întreb dacă nu am fost prea dur amărâtul acela care s-a supărat și a plecat.
(…)

(La începutul campaniei electorale Iliescu era incomod legat de subiectul Revoluției furate, și se ferea de dezbateri legate de acel subiect, n.r.)
Eu cred Iliescu nu a furat revoluția, ci „tortul” ei și de aceea se simte cu musca pe căciulă. Nimeni nu poate fura o revoluție și toate s-au făcut pentru reîmpărțirea unui tort. Întotdeauna au existat, în schimb, victime idealiste, nevinovate și băieți șmecheri a căror deviză este: „Scoală-te tu de la masă ca să mă așez eu!” Nici măcar revoluția franceză nu face excepție. Din nenorocire, asemenea „răsturnări de sistem” sunt urmate și de înlocuirea unei „aristocrații” (bună sau rea) cu alta, formată din spălătorese, curve, bucătărese, tablagii, marinari, intendenți, bagajiști, cartofori etc.
De data aceasta am decis să fiu foarte ferm în privința aparițiilor televizate ale candidatului. Din start, i-am interzis lui Iliescu să meargă la emisiunea lui Florin Călinescu de la Pro TV. L-am amenințat chiar că, dacă se duce în studioul show-ului „Chestiunea Zilei”, eu plec. Președintele, deși asistase la bășcălia organizată de „pinguinul supraponderal”— cum l-a poreclit Ion Cristoiu pe Călinescu într-un articol – în timpul campaniei pentru alegerile locale, ezita să refuze invitația televiziunii lui Adrian Sârbu.

– Cum vreți! am insistat eu. N-aveți decât să vă duceți să vă cântărească, să vă măsoare, să vă ceară demisia în alb, să-și bată joc bufonul acela de dumneavoastră, dar să știți că, a doua zi, mi-am făcut valiza și am plecat!
Am fost șocat constatând că am de luptat și împotriva insistențelor Corinei Crețu care, împreună cu Răzvan Theodorescu, voia cu tot dinadinsul să-l vadă pe Iliescu la Pro TV. Nu pricepeam pentru ce țineau morțiș la această participare, dar misterul avea să se dezvăluie foarte curând. Deși aparent Sârbu susținea Convenția Democrată, prevăzător, întreținea cu stipendii și oamenii PDSR-ului. Un indiscret mi-a spus că Sârbu o plătea pe Corinuța cu vreo trei mii de dolari pe lună, l-a pus pe Răzvan rector la Universitatea Media cu un salariu gras, iar cărțile lui Iliescu s-au tipărit și ele cu sprijinul ,,generosului magnat”. Numai cu Gelu Voican-Voiculescu a fost Sârbu mai zgârcit. Știa că Gelu are probleme cu întreținerea unei familii numeroase după ce și-a dat demisia din postul de ambasador în Maroc, în 1996, când a pierdut Iliescu alegerile, dar Sârbu nu i-a dat binefăcătorului său, care l-a pus pe lista primului guvern FSN-ist, decât echivalentul a patru sute de dolari pe lună. N-am făcut nici un secret din faptul că i-am interzis președintelui să meargă la emisiunea lui Călinescu așa
că mi-am atras ura acestui „actor ratat, lovit de paranoia popularității” – ca să-l citez din nou pe Cristoiu – dar și a stăpânului său Adrian Sârbu.

(A urmat o campanie cu impunerea multor candidați, mișcarea ce s-a evidențiat mai mult fiind aceea prin care Mugur Isărescu a fost forțat să candideze pentru a diminua scorul candidatului Stolojan, scopul subteran fiind ajungerea lui Vadim Tudor în finală cu Iliescu, spre a fi votat astfel ”răul cel mai mic” n.r.)
Principala confruntare între contracandidații de la prezidențiale a avut loc la postul public de televiziune. Producătorii de la TVR au decis să invite, înaintea primului tur de scrutin, candidații cei mai bine plasați în sondaje: Ion Iliescu, Corneliu Vadim Tudor, Mugur Isărescu, Theodor Stolojan, Theodor Meleșcanu și Petre Roman. Trebuia să participe și reprezentantul UDMR-ului, Gyorgy Frunda, care însă a ratat întâlnirea din studio fiind ocupat să-și convingă conaționalii să-l voteze…
Am ajuns devreme în Dorobanți și l-am instalat pe Iliescu în cabina de machiaj. L-am lăsat sub supravegherea Corinei după ce m-am așezat ca un paravan în ușă, împiedicând fotografii să-l imortalizeze pe Iliescu în timp ce era tamponat cu puful de pudră pe nas. (…) M-am dus apoi să arunc o privire în studioul din care urma să aibă loc transmisiunea în direct. Mă obseda ceea ce îmi povestise Gabriel Naghi despre actorul Ion Caramitru în 1996, când adusese în regie, la Pro TV, niște vraci care l-au fixat pe Iliescu și l-au destabilizat pentru că l-a apucat o durere cumplită de cap (precursoarea celebrei ”flăcări violet” din finala Băsescu-Geoană din 2009, n.r.). Nu voiam să poată invoca de această dată același pretext așa că am intrat în regie și m-am asigurat că, în afara echipei de televiziune, nu se află nici un neica-nimeni care să se zgâiască în studio prin geamul despărțitor. Am verificat apoi cum arată Iliescu privit prin camera de luat vederi. Președintele se așezase în dreptul unui pupitru și am observat că scaunul reglabil era coborât prea mult. Iliescu aproape dispăruse sub masă. Nu ajungea bărbia pe pupitru, dar acesta îi ajungea cam pe la jumătatea cravatei așa că m-am dus și, ușurel, l-am ridicat. L-am rugat apoi să nu uite să stea relaxat, rezemat de spătar, și nu cu coatele pe masă. Trebuia să se comporte detașat, ca un spectator al unei bătălii, degajând siguranța de sine a celui care se știe gata calificat în finală și nu face altceva decât să asiste la confruntarea celorlalți candidați pentru locul doi, pentru a ajunge să dispute cu el duelul final.
În studio au apărut pe rând și contracandidații, care au început să-și împartă amabilități ca niște „adevărați europeni”, într-un zumzet de recepție diplomatică. Această aparentă convivialitate a fost spartă de ultimul sosit, Corneliu Vadim Tudor, care a năvălit cărând o servietă mare cât un geamantan, burdușită cu hârtii. Tribunul a dat cu ochii de prim-ministrul Mugur Isărescu, pierdut în spatele pupitrului, și imediat a improvizat câteva versuri:
„Mugur, Mugur, Mugurel
Ai făcut din leu cățel!”
Toată lumea a izbucnit în râs și asta l-a terminat pe bietul guvernator al Băncii Naționale, care nu și-a mai revenit toată seara. De altfel, văzându-l în formă atât de bună pe Vadim, ceilalți candidați au intrat cu toții în defensivă cu excepția lui Petre Roman care, de la bun început, s-a arătat foarte belicos, refuzând să se așeze pe scaun. Voia să-și domine adversarii, dar n-a reușit decât să se transforme în ținta predilectă a Tribunului. Vorba aia: „Prostul dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul!” Întâi, într-un discurs găunos și penibil, Petrică a început să se laude cu mandatul său de prim-ministru și, pentru că Vadim l-a luat peste picior, n-a avut de lucru și l-a făcut securist pe acesta. Atâta i-a trebuit Tribunului care l-a repezit pe Roman și a șters cu el pe jos, prin toate colțurile studioului, până când fostul premier a început să schelălăie cerând ajutor nimănui altcuiva decât lui Iliescu! Cred că Vadim Tudor este cel care l-a omorât politic pe Roman, în orice caz, în acea emisiune de la Televiziunea Română, i-a dat lovitura de grație.
Iliescu mi-a ascultat sfatul și, deși a fost destul de șters, a reușit să adopte acea atitudine de superioritate. Cred că, până la urmă, toată dădăceala mea (surprinsă într-o fotografie de un reporter) a dat roade pentru că Iliescu se uita la ceilalți candidați, aflați în dispută, ca la niște căței: „Hai, să văd, care e cel mai mare dintre voi, să mă joc cu el!”
Meleșcanu n-a făcut nici o brânză, dar probabil că și-a închipuit că a dat gata electoratul cu goma lui de diplomat. Iar Stolojan, care speria telespectatorii cu mutra lui de hârcă încruntată, fără sprâncene, cu ochii înfundați în găvane și maxilarele încleștate (nu degeaba l-a poreclit Vadim „Frankenstein”) s-a decis, după ce nu l-a băgat nimeni în seamă toată seara, să dea, la final, o lovitură de imagine. Când a terminat de rostit mesajul său către electorat, s-a îndreptat mecanic, ca un robot către pupitrul lui Vadim, pe care a depus un glonț. A îngăimat printre dinți că îi oferă Tribunului muniția pentru mitraliera cu care vrea să-i împuște pe cei aflați la guvernare. Cel vizat nici n-a clipit, iar glonțul – în fapt, un fel de talisman găurit, deci inofensiv – a rămas uitat în studioul TVR.
Dintre toți candidații la Președinție, Stolojan era, de departe, cel mai surprinzător. Cariera acestui personaj nu a încetat să mă uimească. Ajunsese președintele singurului partid istoric care a supraviețuit acestor douăzeci de ani, Partidul Național Liberal. Se erija deci în reprezentantul legitim al doctrinei de dreapta, al celor care, de-a lungul istoriei, au luptat pentru instaurarea democrației în România. Pentru mine, este un mister cum de s-a cățărat acest individ pe un piedestal atât de înalt. Cum de au uitat cei care l-au ales în fruntea PNL-ului că Stolojan a condus Direcția Aport Valutar Special din ministerul ceaușist de finanțe până în decembrie ’89. Adică a acceptat să administreze banii câștigați de Securitate din vânzarea de carne vie (evrei și germani) și de arme. Au uitat că a fost desemnat prim-ministru de Ion Iliescu în 1992 și că, în 1996, a revenit din Statele Unite – unde fusese trimis de stăpânii săi să ia lecții de la Fondul Monetar Internațional – ca să susțină, pe o scenă, candidatura aceluiași Iliescu, desemnat de un partid social-democrat. Stolojan a rămas în memoria colectivă drept cel mai performant prim-ministru deși a luat cea mai anticapitalistă măsură naționalizând valuta și blocând astfel activitatea micilor întreprinzători. Și, cu toate acestea, nimeni n-a îndrăznit să-l facă securist pe Stolojan. Poate doar Vadim, cel mai diabolizat dintre politicieni români tocmai pentru că spune în gura mare lucruri pe care mulți nici nu îndrăznesc să le șoptească. Fără îndoială, în întreaga sa carieră Theodor Stolojan n-a făcut altceva decât să execute ordinele comandanților săi deși nu este militar. Mie mi-a devenit și mai antipatic după ce am aflat că, pe vremea când locuia la Washington, s-a mutat valvârtej din apartamentul pe care îl închiria, de frică să nu se molipsească, în lift, de la un vecin bolnav de SIDA.
În seara aceea însă, la televiziune, am știut că singurul adversar de temut pentru Iliescu era Corneliu Vadim Tudor, un politician charismatic, care reușise să câștige noi puncte în urma confruntării de Ia TVR. Atacurile împotriva sa, generalizate în presă, nu făceau decât să-l victimizeze în fața electoratului. Nu pot să spun că eram un admirator al Tribunului. Dimpotrivă, cred că mă încerca un sentiment puternic de gelozie pentru că tatăl meu îl iubea pe Vadim foarte mult, poate mai mult decât pe mine, cel puțin așa simțeam eu. Aveam impresia că și-ar fi dorit un fiu ca el, un poet și nu un pictor. Eram conștient că președintele Partidului România Mare avusese o campanie electorală foarte bună și, dacă n-aș fi știut cum decurg alegerile în România, m-aș fi așteptat ca Vadim să le câștige. În acele zile dinaintea primului tur de scrutin, am avut confirmarea bănuielilor mele. (…)
(Mihăescu îl întâlnește pe Alin Teodorescu, șeful institutului de sondaje IMAS, de unde află scorurile reale, n.r.)
— Dragă Aline, spune-mi – că tu trebuie să știi – cine va fi contracandidatul lui Iliescu? Cu cine intră în turul doi, am insistat eu, pentru că lumea îl dădea calificat în finală fie pe Stolojan, fie pe Mugur Isărescu.
Acesta din urmă, nici nu a avut nevoie să-și facă o campanie electorală propriu-zisă, pentru că era toată ziua pe ecranul televizorului ca prim-ministru.
Alin mi-a aruncat o privire oarecum fixă și, în același timp, tulbure, ca a unuia care încearcă să se trezească după un chiolhan și mi-a zis:

– Dom’le, Vadim e la 28-29 la sută și cu tendință de creștere. El va intra în turul doi.
Nu m-a șocat să aflu câte procente are Tribunul, dar m-a frapat expresia lui Alin, care părea că a tras o beție zdravănă tocmai din cauza acestui rezultat. În acel moment, s-a deschis ușa și în cafenea a intrat unul dintre „cațavenci”, Liviu Mihaiu. Localul începea să se anime. Fiind atât de devreme, când am intrat, m-am temut că mașina abia fusese pusă în priză și cafeaua n-ar fi fost atât de bună ca de obicei. Vazându-l pe jurnalistul de la Cațavencu, l-am poftit la masa noastră și l-am rugat pe Alin:

– Spune-i și dumnealui care este situația!
Când a auzit cifrele, Mihaiu — un dușman declarat al Tribunului — era să cadă pe jos, nu alta. S-a lăsat o atmosferă sumbră, cei doi aveau niște mutre ca de înmormântare. Am mai cerut o cafea după care m-am scuzat și am pornit ușurel-ușurel spre sediul PDSR-ului din Kiseleff. E foarte interesant cum arăta locul: după ce deschideai ușa grea, din fier forjat, intrai într-un antreu, urcai câteva trepte de marmură și dădeai într-un hol în care se aflau o banchetă și două fotolii așezate de o parte și de alta a unei mese joase. Aici se adunau cei care fumau sau sau cei care nu voiau să aștepte în anticamera șefilor de partid. În dreapta era o ușă dublă din lemn și sticlă pe care era lipit afișul electoral al președintelui Iliescu, iar în stânga, pe o ușă identică, cel al lui Năstase, care conducea partidul în alegerile parlamentare și urma să fie desemnat prim-ministru. Am trecut în viteză prin secretariat și am intrat la Iliescu pe care l-am găsit așezat la birou, citind cu ochelarii pe nas. M-am oprit în spatele său, dar președintele nici nu și-a ridicat ochii din hârtii. Ferindu-mă să-i iau lumina care intra prin fereastră, m-am aplecat ușor peste umărul său stâng să văd ce studiază cu atâta atenție. Erau graficele unui sondaj în care, pe locul patru, era trecut numele lui Vadim, cu șaisprezece procente. Văzând această cifră, mi-am întins brațul până am putut degetul hârtia și am spus:

– Minciună!

– Da?! s-a mirat el.

– Da! Are 28-29 la sută și tendință de creștere!

– Și unde ai auzit tu asta, la cafenea?
Ce altceva putea spune Iliescu? Eugen e artist, stă la cafenea și aude prostii!

– Da’ nu vreți să știți cine mi-a spus chestia asta la cafenea? am zis eu netulburat.

– Cine ți-a spus? a întrebat președintele de parcă mi-ar fi făcut un hatâr.

– Alin Teodorescu, de la IMAS!

– Cum, măi, dragă, Alin Teodorescu?! Păi, el a făcut hârtia asta, a sărit ca fript Iliescu.

– Sigur că a făcut-o el. Da’ ce ați fi vrut să vă spună? Le-a arătat țărăniștilor sondajele reale comandate, din care reieșea că PNȚCD nu mai intră în Parlament și ăia s-au înfuriat și i-au reziliat contractul. Voiați să pățească la fel și cu dumneavoastră, să rămână fără bani? S-a învățat minte omul! Normal că vă spune ceea ce doriți să auziți! Vă repet: astea sunt cifre aranjate pe masa de la bucătărie. Vadim intră cu dumneavoastră în turul doi!

– Fugi domnule de aici! a încheiat Iliescu discuția.
Și s-a întâmplat așa cum am spus eu: Vadim a intrat în turul doi.
(…)

(De frica lui Vadim, cei din echipa lui Iliescu au refuzat o confruntare cu acesta, măsluind și ordinea aparițiilor la TV, pentru ca Iliescu să poată avea ultimul cuvânt în campanie, n.r.)
Cei de la Partidul România Mare îmi povesteau, după scrutin, că Iliescu a câștigat și cu ajutorul unui furt masiv. Pe vremea aceea, partidul lui Vadim avea oameni în multe din secțiile de votare și au aflat că deseori, mai ales la țară, șefii de secție nici nu se mai oboseau să numere voturile, ci inversau sacii: ăla care era mai mare și mai greu trecea automat la Iliescu. Cine naiba stătea să verifice când era vorba să fie salvată România?! Nici nu era greu de furat. Era suficient să-i iei lui Vadim cincisprezece la sută și să-i treci lui Iliescu pentru ca distanța dintre ei să se facă de treizeci.
În seara în care s-au anunțat sondajele la ieșirea de la urne, m-am dus la cartierul general al PDSR-ului din Kiseleff. Ce am văzut acolo era fără precedent! De unde, în timpul campaniei electorale, sediul era mai mult gol, acum nu ai fi avut loc să arunci un ac. Tot felul de indivizi erau atârnați ciorchine de ușa lui Iliescu. În holul imens al clădirii, era o aglomerație mai ceva ca în metrou la orele de vârf. Ca într-o cutie de sardele! Ba, unii păreau întinși și orizontal în încercarea de a ajunge primii la ușa biroului. Eu am avut șansa că m-au văzut câțiva tineri, adevărați revoluționari care s-au aflat alături de loșca (Dan Iosif, n.r.) pe baricada de la Intercontinental în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989. În momentul când am apărut în ușă, văzând că nu pot înainta, mi-au făcut un fel de pârtie împingând cu coatele și cu picioarele în dreapta și în stânga, pentru a-mi face loc să ajung la ușa lui Iliescu, strigând:

– Faceți loc, faceți loc, trece domnul ambasador!
(…)

A doua zi dimineață, m-am dus la Athenee Palace să cumpăr ziarul Le Monde. Era numărul în care se anunța victoria lui Iliescu și era publicat un articol pe o jumătate de pagină, semnat de cei doi jurnaliști pe care îi „prelucrasem” eu la Aquarium, Christophe Chatelot și Mirel Bran. După ce l-am citit, am fugit la Kiseleff ca să-i arăt președintelui că presa franceză îl prezenta ca pe un autentic socialist. Când am ajuns în anticameră, nelipsitele cucoane nu m-au lăsat să intru.

– Da’ cu cine este domnul Președinte? am întrebat eu.

– Boieri mari! mi-a răspuns misterios madam Pavel.

– ?!

– Ambasadorul James Rosapepe, domnul Alfred Moses, domnul Geoană și domnul Talpeș.
Nu mi-am pierdut vremea la ușă, ci m-am dus să fac câteva copii articolului din Le Monde. Am revenit în anticameră exact în momentul când oaspeții ieșeau din birou. Moses m-a văzut și imediat s-a repezit să mă îmbrățișeze, apoi m-a prezentat noului ambasador al Statelor Unite, James Rosapepe. M-a șocat aspectul șleampăt al personajului și faptul că avea o gaură mare într-unul dintre ciorapi, care lăsa la vedere pielea deasupra călcâiului. Moses îl trata ca pe o slugă: „Hai, repede’ vino cu mine! l-a repezit brusc. Mergem la reședință că am ceva să-ți spun”. După care s-a întors spre mine plin de amabilitate ca să mă invite să luăm masa împreună.

– Mâine, la ora unu, la Aquarium, zice Moses.
(…)

– Sper să nu te superi, dar îi așteptăm pe Mirsea și pe Ili. (zice Alfred Moses, n.r.)

– Ilie Năstase? am întrebat eu.

– Nu, Ilie Șerbănescu.
Eram curios să aflu pentru ce venise la București.

– I came to give a push to Mirsea!
Adică misiunea sa era să-l „împingă” pe Geoană în postul de ministru al afacerilor externe! Atunci am realizat că preferatul lui Iliescu pentru funcția respectivă în noul guvern, Gheorghi Prisăcaru, va trebui să-și ia gândul. Geoană a intrat în restaurant cu o întârziere de vreo douăzeci de minute, deși a fost ambasador la Washington și ar fi trebuit să cunoască uzanțele. N-am prea înțeles ce căuta la masă Ilie Șerbănescu, fostul secretar de partid de la Lumea cum, de fapt, n-am înțeles ce rost a avut în general acea invitație pentru că nu s-a discutat nimic important.
(…)

(Eugen Mihăescu îi surprinde pe cei din echipa Iliescu cu informația conform căreia noul președinte al Rusiei, Vladimir Putin, vizitase România incognito pentru a asista la o competiție de judo, fapt care îi aduce eliminarea de la ședințele de la Cotroceni, n.r.)
Mă uimea felul în care se schimbaseră toți acești „colegi” ai mei (după câștigarea alegerilor, n.r.). Cât de repede corupe puterea! Era incredibil cum se metamorfozaseră în mai puțin de douăzeci și patru de ore! Iliescu umbla cu pieptul bombat, umflat în pene ca un cocoșel. Chiar și mersul său țopăit se transformase într-un fel de plutire deasupra pământului. Ion Talpeș își luase o morgă preocupată, de Kissinger dâmbovițean, cu fruntea umbrită de problemele politicii externe. Părea că pe umerii săi se sprijină nu numai Președinția României, sau țara cu totul, ci întreaga omenire! Universul părea că devenise terenul său de joacă, îi lipseau doar găletușa și lopățica. . . Într-una din puținele ședințe la care am participat, de față cu Iliescu, enervat de aerul suficient pe care-l afișa Talpeș, l-am întrebat dacă e la curent cu incursiunea fulger pe care o făcuse Vladimir Putin în România. Știam că președintele Rusiei intrase cu mașina prin nordul țării, până la Târgu Mureș, ca să asiste la un meci de judo, dar fostul șef al contraspionajului românesc habar n-avea. M-a luat peste picior, mai să mă întrebe ca Iliescu în ce cafenea am mai auzit-o și pe asta.

– Eu știu un singur lucru, am continuat neperturbat, eu n-am la dispoziție servicii secrete, dumneata ai. Mai bine v-ați interesa dacă e adevărat.
Informația mea s-a confirmat și atunci Ion Talpeș, care era șeful Administrației Prezidențiale, a decis ca la ședințele săptămânale să participe numai consilierii prezidențiali. Credea că astfel va evita să mai fie umilit în public. Numai că eu, care între timp devenisem consilier personal al președintelui Ion Iliescu, am considerat că interdicția nu mi se adresează și am continuat să fiu prezent la ședințe. Urmarea a fost că, într-o zi, m-a oprit pe hol Gabriel Naghi, care fusese numit șeful SPP-ului, în locul maurului Mitică Iliescu, și mi-a spus amical:

– Nu mai participați la ședințele ăstora, domnule Mihăescu! E mai bine pentru dumneavoastră. Întâi, știu că nu sunteți „ședințoman” și apoi nu vor mai putea da vina pe dumneavoastră pentru „scurgerile” către presă.
Și nici n-am mai participat, dar am fost sigur că sugestia îmi fusese făcută din ordinul lui Talpeș. N-am putut să-l sufăr niciodată pe individul acesta și n-am avut niciodată încredere în el. De altfeľ după 2004, când Iliescu era cât pe aci să rămână și fără partid, Ion Talpeș s-a dus să se gudure pe lângă noul Președinte. Traian Băsescu, mai nedus la biserică, i-a spus direct: „N-am nevoie de unul care să-mi curețe scamele de pe haină!” Probabil că nu făceau parte din același regiment…”
(va urma)

Profitorii tranzitiei (1) – Solid News
Profitorii tranzitiei (2) – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (3). – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (4).Dizidentul Mihai Botez și oamenii de la Europa Liberă, legăturile cu generalul Iulian Vlad, șeful Securității. Emil Cioran și negrii Franței – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (5) – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (6) – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (7) – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (8) – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (9) – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (10) – Solid News

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

spot_img

ULTIMELE ŞTIRI

Hellvig: În trecut tv-ul făcea din politicieni vedete, azi vedetele devin...

Fostul șef al SRI desființează candidații-șampon și oamenii noi cu truse de machiaj Eduard Hellvig a scris pe reţaua X că, în România, ca peste...

Constelația europeană – scurtă analiză a europarlamentarilor români

Autor: Alin Stanciu Pe 27 Mai 2019 eram în Aeroportul Otopeni, pregătit să mă îmbarac pt zborul București - Copenhaga. Eram foarte obosit dar mulțumit....

Rezumatul discursului lui Putin în fața Adunării Generale a Rusiei

Președintele Vladimir Putin s-a adresat Adunării Federale a Rusiei. După ce a analizat modul în care Rusia a răspuns la provocările recente, Putin a declarat...

Venerabilul Dinu Săraru a plecat la Orientul Etern

Autor: Marius Ghilezan Scriitorul Dinu Săraru și-a încheiat socotolile cu viața și a plecat către Marele Orient, la vârsta de 92 de ani. S-a născut...

Urmăreşte-ne

23,188FaniÎmi place
4,892CititoriConectați-vă
64,800CititoriConectați-vă

Din categorie

spot_img