Autor: Aurel Badea
După două hotărâri ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, justiția română intră într-o nouă etapă
Există momente în care o hotărâre judecătorească rezolvă un litigiu.
Și există momente în care o hotărâre judecătorească spune povestea unei întregi epoci.
Cele două hotărâri pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în materia prescripției fac parte din cea de-a doua categorie.
Ele nu privesc doar o instituție juridică.
Ele vorbesc despre raportul dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul intern, despre obligația instanțelor naționale de a asigura aplicarea efectivă a dreptului european și despre limitele în care poate funcționa un sistem de justiție într-un stat membru al Uniunii.
De aceea, faptul că primele instanțe din România încep să aplice cea de-a doua hotărâre a CJUE reprezintă un moment care merită analizat cu atenție.
Nu pentru că ar exista învingători și învinși.
Ci pentru că, în sfârșit, începe să se contureze răspunsul la una dintre cele mai dificile controverse juridice din ultimii ani.
În plan simbolic, am putea spune:
Kövesi – Lia Savonea: 1–0.
Nu este scorul dintre două persoane.
Este scorul dintre două viziuni juridice.
Pe de o parte, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și obligația respectării principiului supremației dreptului Uniunii.
Pe de altă parte, o practică judiciară națională care a generat dezbateri intense și care a determinat Curtea de la Luxemburg să intervină de două ori asupra aceleiași probleme.
De ce au fost necesare două hotărâri?
Aceasta este întrebarea pe care, probabil, ar trebui să și-o pună întregul sistem judiciar.
Dacă prima hotărâre a Curții de Justiție era suficientă pentru clarificarea raportului dintre dreptul european și dreptul intern, atunci de ce a fost nevoie de o a doua?
Această simplă succesiune cronologică spune mai mult decât orice comentariu politic.
Ea arată că dezbaterea nu fusese încheiată.
Iar atunci când CJUE a revenit asupra aceleiași teme, mesajul transmis statelor membre a fost unul clar: aplicarea normelor privind prescripția nu poate conduce la un risc sistemic de impunitate în cauzele aflate sub incidența dreptului Uniunii Europene.
Această expresie nu aparține unui comentator.
Ea aparține Curții de Justiție.
Și tocmai de aceea trebuie tratată cu toată seriozitatea.
Întrebările care rămân
Între prima și cea de-a doua hotărâre a CJUE au trecut ani.
În acei ani au fost pronunțate hotărâri definitive.
Au existat dosare în care procesele au încetat ca urmare a intervenirii prescripției.
Nu discutăm aici despre vinovăția sau nevinovăția vreunei persoane.
Nu contestăm hotărâri definitive.
Dar putem pune câteva întrebări pe care orice societate democratică are dreptul să le adreseze.
Câte cauze au fost influențate de această practică?
Care a fost impactul asupra combaterii fraudelor și corupției?
Ce efecte a produs conflictul de interpretare dintre jurisprudența europeană și practica internă?
Și, poate cea mai importantă întrebare:
Ce lecții instituționale trebuie învățate pentru ca o asemenea situație să nu se mai repete?
Aceste întrebări nu reprezintă un atac la adresa independenței justiției.
Dimpotrivă.
Ele reprezintă expresia unei preocupări legitime pentru modul în care funcționează statul de drept și pentru felul în care România își îndeplinește obligațiile asumate ca stat membru al Uniunii Europene.
Acesta este doar începutul
Cele două hotărâri ale CJUE nu închid dezbaterea.
Ele o deschid.
Iar dacă primele instanțe încep astăzi să își adapteze practica, este firesc să privim și în urmă, pentru a înțelege ce s-a întâmplat în anii în care această controversă juridică a produs efecte concrete.
De aceea, începând de mâine, vom publica o serie de materiale dedicate acestui subiect.
Vom analiza dosarele în care prescripția a avut un rol determinant, vom reconstitui cronologia soluțiilor și vom examina, exclusiv pe baza hotărârilor judecătorești și a documentelor oficiale, modul în care această controversă juridică s-a reflectat în cauzele de mare interes public.
Nu pentru a rescrie istoria.
Nu pentru a contesta hotărâri definitive.
Ci pentru că o democrație matură are obligația de a-și analiza propriile decizii, mai ales atunci când acestea au generat una dintre cele mai importante dezbateri juridice din ultimii ani.
Mâine: Episodul I – „Dosarele prescripției”.
