3.7 C
București
luni, martie 4, 2024
3.7 C
București
luni, martie 4, 2024

Gold FM 96,9

spot_img
AcasăAlte ŞtiriPROFITORII TRANZIȚIEI (13)

PROFITORII TRANZIȚIEI (13)

-

DISTRIBUIE:

Eugen Mihăescu, americanul invitat de Putin la discuții, alege să intre în politică alături de Corneliu Vadim Tudor. Întâmplarea cu Ion Iliescu ce l-a lăsat mască pe SOV. Cum a ajuns autorul să trăiască ”între linii”.

SOLIDNEWS vă propune un serial despre o parte dintre oamenii ce-au condus haotic România sau au exploatat-o economic după 1989, așa cum îi descrie Eugen Mihăescu, grafician și membru de onoare al Academiei Române, fost politician la vârful puterii, colaborator timp de mai multe decenii al celor mai prestigioase publicații din SUA și Europa (sursa: volumul ”Între linii”, editura RAO, ediția 2016; formularea titlurilor din articole aparține redacției SOLIDNEWS).

Eugen Mihăescu, americanul invitat de Putin la discuții, alege să intre în politică alături de Corneliu Vadim Tudor. Întâmplarea cu Ion Iliescu ce l-a lăsat mască pe SOV. Cum a ajuns autorul să trăiască ”între linii”.

Context: Excedat de presiunile la care fusese supus de oamenii regimului Iliescu, autorul se decide să intre în PRM și să facă politică naționalistă, alături de Vadim Tudor, explicând nedumeriților care e comportamentul real al lui Ion Iliescu, cel pe care l-a sprijinit în toate campaniile sale electorale.

(Cu ocazia unei întâlniri a ambasadorilor la UNESCO, Mihăescu îl cunoaște și pe reprezentantul Rusiei, n.r.)
Cu toții vorbeau foarte bine rusește, iar nevastă-mea (a cărei mamă este rusoaică) s-a văzut nevoită să-mi traducă. Eu navigam între franceză și engleză pentru că ambasadorul Kalamanov (al Rusiei, n.r.) era de formație anglosaxonă, iar restul erau francofoni. La un moment dat, domnul Bennani, marocanul, mi-a spus:

– Sunt surprins că nu cunoașteți limba rusă. Din câte știu eu, a existat o perioadă în care, în țara dumneavoastră, rusa era o materie obligatorie în școli.
N-am apucat să dau nici o replică pentru că ambasadorul Cubei s-a grăbit să-i explice în engleză:

– Domnul Mihăescu a fost un disident. Și știți cum e: o dată disident, întotdeauna disident!
Îmi plăceau unii dintre oamenii pe care i-am cunoscut la UNESCO. Mă amuza să descopăr adevărata lor ocupație. Dar mă scotea din minți trăncăneala interminabilă, așa-numita diplomație internațională.
Aveam, în plus, un alt motiv de nemulțumire: tot ce realizam sau aflam transpuneam apoi în scrisori către președinte. Încercam să-l informez pe Iliescu, să-i împărtășesc opiniile mele, să-l avertizez de nemulțumirea crescândă pe care o provoca țărilor europene slugărnicia evidentă a României față de Statele Unite. Nici una dintre depeșele mele nu a primit vreun răspuns. Să nu le fi primit oare? Prin iarna lui 2003, ambasadorul Kalamanov mi-a povestit – după ce s-a întors din vacanța de Crăciun – despre un dialog pe care-l avusese cu Vladimir Putin. Cei doi erau vechi prieteni, iar colegul meu a fost reprezentantul special al Președintelui Rusiei în dialogul cu OSCE privind Cecenia, unde îl cunoscuse pe cel pe care îl numea în derâdere și ca să mă șicaneze „șeful” meu, Mircea Geoană. Kalamanov mi-a povestit, deci, că Putin l-a întrebat dacă s-a adaptat la Paris și dacă a reușit să-și facă vreun prieten. Ambasadorul rus i-a răspuns că da și atunci Putin l-a întrebat cine, așteptându-se, poate, să i se spună că era vorba despre trimisul vreuneia dintre fostele republici sovietice.

– Este ambasadorul României, i-a răspuns Kalamanov.

– Cum? Un român!? s-ar fi minunat Putin.

– Da, domnule Președinte. Și știți de ce? Pentru că mi-a spus că țările noastre sunt unite printr-o legătură indestructibilă, care este religia ortodoxă.

– Ia să-l iei pe omul ăsta și să mi-l aduci ca să-l cunosc și eu, ar fi spus președintele rus.
Dialogul acesta a fost reprodus de Kalamanov în prezența adjunctului meu – pe atunci istoricul Dumitru Preda – care a rămas cu gura căscată. I-am scris președintelui Iliescu întrebându-l dacă să accept invitația și dacă are de făcut vreun comentariu. N-am primit nimic, nici o reacție și atunci am fost nevoit și eu să mă fac că plouă.
Mandatul meu la UNESCO a coincis cu nenorocirile care s-au abătut asupra lumii. Întâi, atentatele de la World Trade Center, apoi războaiele din Afganistan și Irak. Mi-a fost rușine că România s-a alăturat Statelor Unite ignorând decizia majorității statelor Europei de a nu interveni în conflictul cu Bagdadul. În paralel, după mai bine de șaptesprezece ani, SUA reintrau în Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură, ce coincidență, exact în momentul în care președintele Franței, Jacques Chirac, lansa inițiativa privind adoptarea unei convenții internaționale care să garanteze păstrarea și promovarea diversității culturale. Un mic război care a trecut neobservat. Profitând de indiferența celor de la București în ceea ce privea activitatea mea, am decis să mă folosesc de orice discurs în plenul organizației pentru a lua atitudine împotriva războiului.
La prima ședință a Consiliului Executiv din toamna anului 2002, am spus: ,,Deseori ne pierdem pe drumurile birocrației, exegezelor sau vorbăriei. Operele artiștilor și ale oamenilor de litere au o viață mult mai îndelungată decât mărețele fapte ale soldaților, oamenilor de stat și ale negustorilor. Am avea nevoie de un nou Sfânt Francisc din Assissi. Și el a trăit într-o epocă a cruciadelor, numai că sfântul se interesa și de soarta «celorlalți», a celor împotriva cărora luptau cruciații. Într-un târziu, în timpul celei de a cincea cruciade, mâhnit de comportamentul creștinilor («am văzut Răul și Păcatul»), bulversat la vederea morților de pe câmpul de bătaie, Sfântul Francisc a trecut linia frontului. A fost capturat și dus în lanțuri în fața sultanului. Ce confruntare! Fiecare și-a susținut cauza. Sfântul Francisc a vorbit despre Hristos și repeta că «trebuie să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți», iar nepotul lui Saladin a citit pasaje din Coran până târziu în noapte. A doua zi, sultanul l-a lăsat pe Sfântul Francisc să se întoarcă nevătămat în tabăra cruciaților. Oricum, cei doi nu ar fi putut opri mersul Istoriei.”
Apoi, în aprilie 2003, în fața aceluiași for, am spus: „Cel care uită Istoria riscă să o repete și să pătimească. Încă o dată, cum să nu resimțim astăzi, în fața tăvălugului reprezentat de doctrina pe care Statele Unite o numesc «Shock and Awe» și să nu împărtășim durerea familiilor americane, britanice și irakiene care își plâng morții?
Timp de douăzeci și patru de ani, România a suportat tirania lui Ceaușescu, văr primar cu Saddam. Am răsturnat noi înșine tirania. Democrația nu se ia precum gripa, ci se cultivă asemenea gazonului englezesc timp de secole. Domnule Director General, spuneați membrilor Consiliului Executiv «să depășească divergențele, să mobilizeze energiile pentru a pregăti UNESCO să-și asume responsabilitățile care revin, atunci când va sosi momentul». Momentul a sosit, este astăzi!
Sper că toate aceste «bombe inteligente» vor recunoaște monumentele istorice, leagănul umanității în care Omul a scris pentru prima dată, că ele nu vor fi idioate și ignorante distrugând moștenirea întregii umanități (…) Cauzele războiului se regăsesc în interiorul nostru. Ele se află în dorință, în teamă, nesiguranță, aviditate, în vanitate. Noi trebuie să ne eliberăm încetul cu încetul. Trebuie să ne schimbăm comportamentul. Să începem să luăm deciziile care ne privesc pe noi și pe ceilalți, bazându-ne mai mult pe moralitate decât pe interes. Să facem mai curând ceea ce este drept decât ceea ce ne convine. Să ne învățăm copiii să fie cinstiți, să nu trișeze.”
(…)

(Mircea Geoană, vrând să-l intimideze pe Mihăescu, îi trimite acestuia un control administrativ, prilej cu care are loc un schimb epistolar între cei doi, răspunsul lui Mihăescu fiind dur și neconvențional, n.r.)
Regulamentul cere diplomaților să-și scrie telegramele în fața funcționarului de la Cifru, care apoi criptează textul și îl trimite la minister. În cazul meu, agentul Serviciului de Transmisiuni Speciale a holbat ochii citind rândurile mele și apoi m-a întrebat ce grad de confidențialitate doresc să aibă telegrama. Adică dacă vreau ca textul să ajungă strict în mâinile ministrului.

– Mi-ar place să fie afișată și la Gazeta de perete, dacă mai aveți așa ceva Ia externe, i-am spus eu și mi s-a părut că l-am făcut să zâmbească.
Eram conștient însă că războiul acesta nu ducea nicăieri. Îmi făcea și foarte rău. Umblam noaptea prin casă, gândurile nu mă lăsau să dorm. Mă trezeam cu niște dureri de stomac îngrozitoare. Pentru ce? Pentru cine? Suceam în minte tot felul de scenarii. Îmi amintesc că, lą un moment dat, după săptămâni de chin, mă aflam în salonul cufundat în întuneric. Pătrundea prin ferestre slaba lumină a lămpilor de neon care învăluia camera într-o atmosferă fantomatică. Deodată mi s-a părut că-l aud distinct pe taică-meu șoptindu-mi:

– Genule, du-te la Vadim!
M-am întors speriat, nu era nimeni. Sunt sigur și azi că am auzit cuvintele acelea rostite de glasul său, cu intonația sa, cu suflarea sa. A doua zi i-am telefonat lui Vadim.

– Cornele, unde ești?

– Sunt în mașină, mă întorc de la Brașov.
Nu știu dacă telefonul meu era ascultat, dar al Iui sigur era și, cu toate acestea, eu am continuat:

– Vreau să vin la București. Spune-mi, mă primești în partidul tău?

– Aoleu, vai de mine! Tu ești ambasadorul nostru (adică al lor, al Partidului România Mare, așa gândea Vadim). Dacă faci asta te vor da ăia afară!

– Păi, asta și vreau, am continuat. Întrebarea mea este: mă primești la tine? N-am fost în nici un alt partid, nici măcar în Partidul Comunist. Mă primești? Nu vreau nimic altceva decât să fiu un simplu membru.

– Cum să nu! a venit răspunsul entuziast al interlocutorului meu.
Am stabilit apoi detaliile. I-am spus data la care voi sosi. Asta se întâmpla în Săptămâna Mare din luna aprilie a anului 2004. Vadim se afla într-un soi de pre-campanie electorală. În luna iunie urmau alegerile locale. E curios cum de s-a putut păstra secretul adeziunii mele. Până în ziua conferinței de presă, nimeni nu a știut nimic. Cred că informația a ajuns în redacții în dimineața respectivă pentru că sala s-a umplut cu jurnaliști. Vadim a făcut anunțul în prezența mea. Eu am spus doar: „Am hotărât să intru în PRM cu convingerea că acesta e singurul partid care poate produce schimbarea de care are nevoie, ca de aer, întreaga țară”. Credeam sincer acest lucru. Nici nu aș fi putut alege alt partid. Cunoșteam prea bine oamenii lui Iliescu și de ce erau în stare. La liberali nu mă puteam duce. Nu mă împac deloc cu doctrina lor care propovăduiește legea junglei, supraviețuirea celui mai puternic, autoreglarea economiei fără amestecul statului în sprijinirea, ocrotirea celor mai năpăstuiți. Unde să mă duc? La Partidul Democrat? Să fiu coleg cu Radu Berceanu? În nici un caz! La țărăniști? PNȚCD-ul era de mult mort și îngropat. PRM-ul măcar nu a furat. Poate și pentru că nu a fost niciodată la putere.
Nu am cuvinte să descriu furtuna pe care a stârnit-o decizia mea. Am ținut pagina întâi a ziarelor trei zile în care am fost „tratat” cu toate invectivele: trădător, nerecunoscător, oportunist, securist etc. În așa hal, încât Vadim s-a crezut obligat să-mi ia apărarea. Îmi amintesc că a reprodus câteva rânduri scrise de Mircea Eliade în 1934, pe care le cunoșteam și le apreciam pentru adevărul trist pe care îl descriu: ”Oricine se ridică în această țară a noastră, trebuie să fie murdărit de sus până jos. Mentalitatea politicii românești nu poate accepta oameni puri, oameni întregi… Mă întreb câteodată ce trebuie să faci în România ca să-ți poți convinge semenii că ai făcut, într-adevăr, ceva. Și că ar fi o infamie să fii atacat și murdărit. Cred că orice ai face, e inutil. Același noroi te așteaptă, ca și pe cel din urmă dintre tâlhari.”
Au fost și înjurăturile astea bune la ceva. Din acea clipă, am știut exact cine îmi sunt prietenii pentru că au rămas alături de mine chiar dacă erau în război cu Vadim, care are talentul de a-și face numai dușmani. Cel mai bine a înțeles și a descris situația Horia Alexandrescu. Un mare jurnalist, al cărui editorial, publicat în Ziarul Independent și intitulat „Graficianul de război”(…).

(Oamenii îl chestionează pe autor despre motivele despărțirii de Iliescu, n.r.) (…) peste vreun an sau doi, am fost întrebat din nou „de ce l-am părăsit pe Iliescu” de către o persoană pe care n-aș fi bănuit-o niciodată că dă vreo para chioară pe fostul președinte. Este vorba despre Sorin Ovidiu Vântu. L-am cunoscut pe controversatul milionar în casa prietenului meu Sorin Roșca Stănescu. Mai bine zis în curte, la masă, când a devorat (deși îmi povestea că ține cură de slăbire) o șunculiță preparată de mine după o rețetă ungurească. Părea atât de indignat când mi-a pus întrebarea despre ruperea relației mele cu Iliescu, încât m-am gândit să-l lămuresc povestindu-i o întâmplare care ea singură ar fi fost un motiv suficient ca să nu mai pierd vremea pe lângă fostul președinte. O auzisem pentru prima dată de la Dan Iosif care încerca să mă convingă să plec de lângă Iliescu și, dacă aș fi crezut-o atunci, poate că l-aș fi ascultat și scuteam mulți nervi. loșca îmi povestea că vechiul activist al Partidului Comunist, Paul Niculescu-Mizil, prieten de o viață cu Ion Iliescu și păstrat de acesta în conducerea Frontului Salvării Naționale imediat după evenimentele din decembrie 1989, a aflat că urmează să fie arestat împreună cu „lotul CEPEX”. Îngrijorat, s-a decis să meargă la Iliescu să-l întrebe dacă este adevărat. Acesta, fără să clipească, i-a pus mâna pe umăr în semn de îmbărbătare și i-a spus: „Să fii demn”. Ghinionul meu, n-am crezut povestea lui loșca până la sfârșitul anului 2001, când Paul Niculescu-Mizil m-a rugat să desenez coperta volumului de memorii pe care urma să-l publice. Am acceptat în amintirea primei mele expoziții, care a rămas deschisă publicului grație bătrânului comunist. Într-o seară rece de toamnă, eram în vila sa din apropierea Muzeului Zambaccian când mi-am luat dinți și am decis să-l întreb dacă povestea lui loșca era adevărată. Mi-a dat răspunsul acela tipic pentru activiștii comuniști: ”N-a fost chiar așa…”

– Dar cum a fost, domnule Mizil?

– Eram în biroul unui procuror care voia să știe dacă stenograma ultimei ședințe CEPEX corespundea realității sau fusese contrafăcută. La un moment dat, interlocutorul meu a ieșit, dar a lăsat pe masă o bucată de hârtie. Am întins gâtul ca să citesc ce scria pe ea. Era lista foștilor membri CEPEX care tocmai fuseseră arestați. Numele lor fuseseră tăiate cu o linie. Numai al meu nu. Procurorul mă lăsa să înțeleg că a sosit și rândul meu. Atunci am decis să-l sun pe Iliescu și să-i cer o întrevedere. „Nu pot acum, mi-a răspuns, mai pe la sfârșitul săptămânii!” „Ionele, i-am zis, la sfârșitul săptămânii va fi prea târziu, ăștia ai tăi vor să mă aresteze!” „Poartă-te demn!” Așa a încheiat Iliescu conversația noastră.
În clipa următoare, în ușa bucătăriei s-a ivit soția bătrânului comunist, îmbrăcată în capot și cu un șorț legat în față. Avea încă în mână cartoful pe care îl curăța cu un cuțit. Asemănarea ei cu maică-mea, la sfârșitul vieții, m-a cutremurat. Bătrâna părea stupefiată și a spus:

– Paulică, pe asta nu mi-ai spus-o niciodată!
Apoi ea mi-a povestit că, în seara în care Mizil a fost arestat, și-a pierdut mințile de îngrijorare și i-a telefonat celui pe care l-au crescut laolaltă cu cei șase copii, Mihai Bujor-Sion.

– L-am întrebat: Mihai, Paul nu a venit până acum acasă. Ce se întâmplă, știi? „Nici n-o să mai vină” a răspuns Sion, după care mi-a trântit telefonul. Când Paul a fost eliberat, a venit să-și ceară iertare cu o sticlă de whisky. L-am dat afară.
În grădina lui Roșca, de pe malul lacului Snagov, s-a lăsat tăcere. Am încheiat povestea spunându-i lui Vântu:

– Ăsta-i Ion Iliescu.
Milionarul a rămas fără replică.
(…)

(După ce și-a încheiat mandatul la UNESCO, Mihăescu scrie în ZIUA un editorial intitulat ”Adevărata față a lui Mircea Geoană”, care se încheie așa, n.r.)
,, (…) Mincinos și arivist, Geoană este candidatul potrivit pentru a fi urmașul lui Iliescu. Nu-i așa, domnule președinte? Atât de potrivit că puteți uita că scria despre dumneavoastră, în faxul de felicitare trimis președintelui Constantinescu, că sunteți „cancerul democrației românești!”
Președintele Iliescu a citit articolul, s-a indignat și s-a apucat să facă apoi declarații presei susținând că nu a fost niciodată avid de putere. Cu toate acestea, a încăput pe mâna cardiologilor și a chirurgilor care i-au pus cinci stenturi atunci când protejatul său Mircea Geoană I-a debarcat din conducerea Partidului Social Democrat și era cât pe ce să-l scoată în brânci la pensie. Iliescu a reușit să-și mobilizeze in extremis trupele și să ocupe o poziție onorifică, dar dominația sa asupra socialiștilor și asupra politicii românești s-a încheiat. Geoană a pierdut alegerile pentru primăria Bucureștilor și toate celelalte confruntări electorale cât timp a fost președintele PSD.
Vadim m-a trecut pe lista candidaților la Senat, în circumscripția
București. Deși Partidul România Mare n-a obținut niciodată în Camera superioară a Parlamentului, decât un loc, al său, de această dată a câștigat două. În noiembrie 2004 am fost ales senator. Dar aceasta este o altă poveste…

În loc de epilog
Când m-am întors acasă în ianuarie 1990, am găsit, în camera în care mi-am petrecut adolescența, fotografia spartă a unchiului meu, fratele mamei, imortalizat în uniformă militară. Am o teamă superstițioasă de cioburi. Am ridicat fotografia și mă pregăteam să-i cert pe ai mei că nu s-au învrednicit să-i înlocuiască geamul. Deodată, în timp ce desfăceam rama, dintre cartoane îngălbenite, s-a ițit un colț de hârtie împăturită. Fusese ascunsă acolo de bunica, nimeni nu știe când. Am despăturit-o și am citit brevetul prin care Mihai I, „prin grația lui Dumnezeu Rege al României”, îi conferea unchiului meu, Constantin Săndulescu, Ordinul Militar „Mihai Viteazul”, clasa a III-a, post mortem, „pentru eroismul și spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă pe câmpul de luptă”.
Alături de iscălitura regală, chiar dacă trecerea timpului sau fatalitatea a decolorat cerneala, apare și semnătura Mareșalului Ion Antonescu, Conducător al Statului atunci, la 15 februarie 1943. Din pricina ei, unchiul meu nu a fost comemorat niciodată ca un erou și dovada sacrificiului său a stat ascunsă ani de zile în spatele fotografiei.
Sublocotenentul de Vânători de Munte Constantin Săndulescu nu și-a făcut decât datoria. Cine ar avea dreptul să-l judece? „Rănit și nerestabilit complet”, s-a întors pe front și a pierit vitejește „ÎNTRE LINII”. Nimeni nu știe dacă l-a răpus focul inamicului sau gloanțele trase de camarazii săi.
Eugen Mihăescu
Paris, 5 octombrie 2011

Nota redacției: SOLIDNEWS mulțumește domnului Eugen Mihăescu pentru acceptul de a publica pasajele extrem de relevante ce descriu istoria noastră recentă, putând astfel informa publicul românesc despre adevărul unor fapte și întâmplări de notorietate, ce-au marcat tranziția României!

Profitorii tranzitiei (1) – Solid News
Profitorii tranzitiei (2) – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (3). – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (4).Dizidentul Mihai Botez și oamenii de la Europa Liberă, legăturile cu generalul Iulian Vlad, șeful Securității. Emil Cioran și negrii Franței – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (5) – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (6) – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (7) – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (8) – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (9) – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (10) – Solid News
PROFITORII TRANZIȚIEI (11) – Solid News

PROFITORII TRANZIȚIEI (12) – Solid News

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

spot_img

ULTIMELE ŞTIRI

Hellvig: În trecut tv-ul făcea din politicieni vedete, azi vedetele devin...

Fostul șef al SRI desființează candidații-șampon și oamenii noi cu truse de machiaj Eduard Hellvig a scris pe reţaua X că, în România, ca peste...

Constelația europeană – scurtă analiză a europarlamentarilor români

Autor: Alin Stanciu Pe 27 Mai 2019 eram în Aeroportul Otopeni, pregătit să mă îmbarac pt zborul București - Copenhaga. Eram foarte obosit dar mulțumit....

Rezumatul discursului lui Putin în fața Adunării Generale a Rusiei

Președintele Vladimir Putin s-a adresat Adunării Federale a Rusiei. După ce a analizat modul în care Rusia a răspuns la provocările recente, Putin a declarat...

Venerabilul Dinu Săraru a plecat la Orientul Etern

Autor: Marius Ghilezan Scriitorul Dinu Săraru și-a încheiat socotolile cu viața și a plecat către Marele Orient, la vârsta de 92 de ani. S-a născut...

Urmăreşte-ne

23,188FaniÎmi place
4,892CititoriConectați-vă
64,800CititoriConectați-vă

Din categorie

spot_img